seara argintie în oraşul de sare. curând

aşadar de-a viul între real şi oniric, în miezul cuvintelor

în lumea lui Teodor Dună:

“într-o altă seară, curând argintie, am putea ajunge.

casa există. trebuie doar să ne lăsăm

duşi de vântul de miazănoapte.

la poartă ne va aştepta un cor de copii.

cineva le-a şters

ochii cu mâna. cântă frumos.

şi-n seara curând argintie vom intra

în casa de pe deal,

tu vei alerga prin camere,

vei ridica obloanele, vei

vedea

munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta,

vei râde,

îmi vei spune aici nu e noapte niciodată.

doar linişte peste tot.

casa va avea neapărat o livadă cu mesteceni.

vom sta aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.

va fi o casă numai şi numai a noastră.

vom creşte şi un câine. ne va păzi şi va fi negru.

în acele seri, curând argintii, vom fi doar noi,

liniştea şi casa de pe deal – doar noi,

aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.”

(Teodor Dună – seara curând argintie)

*

“toate casele vor fi albe.

par că au stat sute de ani sub apele cele mai limpezi

şi adânci.

sunt nişte case de sare.

nu locuieşte nimeni acolo.

oraşul e făcut din linişte şi mulţi mesteceni.

are străzile foarte uşoare.

casa noastră e la fel de albă, la marginea

oraşului de sare.

e casa de pe deal, cu obloane, cu o grădină de mesteceni.

are camere mari şi calde.

uneori, câţiva cai albaştri pasc

din iarba de lângă iaz.

vânturile de aici ridică străzile oraşului de sare

şi ele plutesc ca nişte eşarfe. îmi spui

că noaptea oraşul doarme legănându-se.

trece şi un râu pe aici. nu are de ce să-ţi fie teamă.

nu e deloc un râu negru.

uneori se ridică în aer, intră pe fereastra unei case,

se roteşte de câteva ori, ajunge

în grădina noastră, rămâne puţin în iazul

dintre trandafirii sălbatici şi apoi se pierde spre văi.

dimineaţa tu speli mestecenii cu apă de ploaie.

apoi îi trezeşti şi le torni apă cu miere la rădăcini.

ridici obloanele, te aşezi lângă mine, rămânem îmbrăţişaţi,

la marginea oraşului de sare, în casa de pe deal,

mereu îmbrăţişaţi.”

(Teodor Dună – oraşul de sare)

din nou despre aripi, zboruri, îngeri

Eu cred că îngerul rilkean umple spaţii cum face, de altfel, orice alt înger. Doar că la Rainer Maria Rilke îngerii sunt, parcă, personalizaţi. Sunt îngerii lui. Şi nu e nimic de mirare ca un poet să fie proprietar de îngeri. Spaţiile umplute sunt, aşadar, cele din preajma sa, spaţii în care plutesc propriile nelinişti, temeri, rătăciri. Uneori se joacă împreună, schimbându-şi rolurile şi învăţând zboruri. Alteori îngerii îşi deschid aripile şi se îndepărtează de poet, zburând către vremea începuturilor. Poetul ne spune câte ceva despre îngerii din preajma sa. Restul e imaginaţia noastră:

“Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând.”
(Rainer Maria Rilke – Mult îngerul meu)

*

“Ei au toţi guri obosite
şi suflete senine fără margine.
Şi un dor ca un păcat
le trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;
în grădinile lui Dumnezeu tac,
ca multe, multe intervale
în puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripile
sunt deşteptătorii unui vânt:
ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarele
sale mâini de sculptor prin paginile
întunecatei cărţi a începutului.”
(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

Magda Isanos – despre îngeri, poeţi şi flori

Poate că îngerii au fost inventaţi de oameni din plictiseală mai întâi, iar mai apoi pentru a-i folosi în metaforele şi nedumeririle lor, aşa cum spunea ea. Şi poate aripile lor sunt cu adevărat „garanţia unei dispariţii rapide”.
Despre poeţi gândea în termeni îngăduitori: „oamenii aceştia şi-au făcut un ideal din a nu pricepe nimic”. Ei scriu, în timp ce „cârduri de îngeri” li se plimbă pe sub ferestre.
Ea însăşi înger şi poet, Magda Isanos şi-a folosit aripile şi a dispărut. Dar nu înainte de a scrie despre florile care îi împânzeau anotimpurile:

„Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.”
(Magda Isanos – „Macii”)

„Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!”

Veselia dimineţii şi nostalgiile orelor din asfinţit; florile în culori sclipitoare şi întunericul ce-şi lăţeşte trupul peste ele; bucuria „în preajma vieţii care râde” şi plânsul ascuns „sub ochi de dunga viorie”; îngeri adormiţi sub umbrar ori hârjonindu-se printre ierburi. E spaţiul grădinii lui Dimitrie Anghel, un spaţiu care uneşte când se întind mâini ori care separă când ele se retrag. Un loc de care mi-am amintit în aceste zile în care (nu-i aşa?) miroase a lumină.

Prin urmare, am „intrat” în grădină. Dar mi-am ridicat privirea către cer:

Curcubeul

de Dimitrie Anghel

„Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată

Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”

Text şi comentariu

„că poate să apară şi iată-l întâmplarea

voinţa mea tot una aşa precum am spus

copilăria dulce ca mierea şi ca floarea

şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus

sărutul o verigă prin care-l leg de mine

şi aripi tot mai grele! ah! maculat omăt

eu singur scutur crinul de iz şi de stamine

o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeţi cum autorul (sau poate un copist)

n-a pus nici punct nici virguli în textua-ăsta trist.”

(Ştefan Augustin Doinaş)

colindul meu

(începutul)
Să m-aşez cu faţa către cer
fulgii să mă ningă peste gene
să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
să mă-nec în lacrimi când îi spun
poezii. Şi mult să râdă mama.
(continuarea)

Serghei Esenin

pentru că mijeşte iarna, ba chiar au căzut primii fulgi.

pentru că timpul nu mai are răbdare şi se grăbeşte, se grăbeşte, se grăbeşte.

pentru că îmi pare că am obosit şi mă opresc tot mai des pentru a privi în urmă. de data aceasta am avantajul perspectivei, asemeni pictorului care se dă câţiva paşi înapoi să-şi privească desenul. şi capul neapărat puţin înclinat: un fel de mirare… un fel de reverenţă…

pentru că în curând vine Moşu’ iar eu am o grămadă de visuri care îşi aşteaptă, cuminţi, rândul la împlinire.

pentru toate acestea şi pentru multe altele aşez aici fragmente din câteva poeme ale lui Serghei, în traducerea lui George Lesnea:

După toţi cei care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte,
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.

Ciugulind subţire, prinde amintirea,
Cea dintâi zăpadă, paşii noi din ea.
Săniile bălţii au oprit plutirea
Cârdului de raţe ce călătorea.

Din mălinul tânăr, lunecând sub geamuri,
Umbra îşi întinde braţele ei moi.
Aburind amurgul poposit pe ramuri,
Îşi fumează pipa apa din zăvoi.

Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate,
Dar din toate, vouă, nu vă cer nimic.

*

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcumă durere
Îşi aduce-aminte de trecut.

Iarăşi sunt în locurile mele,
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.

Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de-nzăpezitul cimitir.

Toţi vom fi acolo... poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.

*

Sufletul mi-i totuşi plin de rost,
Gerul şi zapada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost,
Râde pân' la lacrimi clopoţelul.