„că poate să apară şi iată-l întâmplarea
voinţa mea tot una aşa precum am spus
copilăria dulce ca mierea şi ca floarea
şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
şi aripi tot mai grele! ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz şi de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt
Vedeţi cum autorul (sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textua-ăsta trist.”
(Ştefan Augustin Doinaş)
