Vă propun să nu trecem peste această zi de primăvară fără a ne aminti de cea care a contribuit la frumuseţea copilăriei noastre: Elena Farago.
S-a născut la Bârlad, la 29 martie 1879 într-o familie de greci.
„Era o fată înaltă, cu un cap frumos modelat, cu ochi mari şi negri, cu un păr lung şi lucios. Avea atâta eleganţă în mers, atâta prestanţă, atâta profunzime în ochi şi atâta frumuseţe în toată înfăţişarea ei, încât privirile tuturor se întorceau să o admire.” (C. D. Papastate – „Elena Farago”, Craiova, 1975)
Copila prea devreme maturizată e nevoită, curând, să se întreţină singură.
Este angajată ca guvernantă în diverse familii, inclusiv în familia lui I. L. Caragiale, un alt nume de referinţă în literatura română şi care, de asemenea, descindea din neamuri greceşti stabilite pe aceste meleaguri. Dramaturgul îi dicta, deseori, scrierile sale şi era foarte încântat de felul în care aceasta se ocupa de educaţia copiilor săi, cărora le spunea poveşti ori pe care îi învăţa franceza şi greaca.
Mai târziu, Caragiale avea să afle că Elena Farago scria, în taină, poezii: „Bine, Elena, să stai tu atâta vreme la mine şi să nu-mi spui că faci versuri?”
În Craiova se găseşte Casa Memorială „Elena Farago”, fosta locuinţă a poetei, locul unde se afla deseori, în timpul vieţii, în compania altor scriitori, critici literari, muzicieni, pictori.
La 4 ianuarie 1954, fata cu ochi de cireşe amare, "ochi de grecoaică, plămădiţi sub soarele românesc, iradiind iubire, pasiune, poezie" (Boris Crăciun - "Elena Farago şi copiii" Iaşi, 1996) părăseşte această lume.
Dar lasă aici „Căţeluşul şchiop”, „Gândăcelul”, „Puişorul moţat”, „Cloşca”, „Rândunica” şi multe, multe altele...
Sunt convinsă că şi copilul care aţi fost a lăcrimat la versurile:
„..........................................
Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.
Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea!”
(Elena Farago – „Gândăcelul”)
Cred că avem nevoie să ne amintim, când şi când, de copilărie. Ca şi de cei care ne-au însoţit de-a lungul ei...
duminică, 29 martie 2009
vineri, 13 martie 2009
Mircea Eliade
Pentru că azi e 13 martie, ziua în care – în urmă cu 102 ani – Mircea Eliade îşi începea viaţa, am hotărât să scriu câteva rânduri care să ne amintească de cel care a refondat istoria religiilor ca disciplină în S.U.A., la începutul anilor 1960.Aceste rânduri vor revela unele aspecte inedite ale vieţii marelui om.
Aşadar...
Deşi născut în 13 martie 1907, părinţii săi „mută” acest eveniment pe data de 9 martie pentru a-i aniversa naşterea în ziua în care, conform calendarului ortodox, se sărbătoreau cei patruzeci de Mucenici. De altfel, nu e singura excentricitate a familiei sale. Tatăl, Gheorghe Eliade, împreună cu fratele acestuia, Constantin, hotărăsc să renunţe la numele de familie „Ieremia”, în favoarea celui de „Eliade”, acesta având o rezonanţă mai „urbană”, mai puţin rustică, estompând ascendenţa ţărănească a familiei.
În mansarda din casa de pe strada Melodiei din Bucureşti se ascundea universul copilului şi, mai târziu, al adolescentului Mircea Eliade: colecţii de insecte şi minerale dezvăluind pasiunea sa pentru ştiinţele naturii, aceasta fiind „singurul lucru care mi-a plăcut direct şi pe care l-am învăţat fără efort” după cum avea să afirme în „Memorii”. Dar mai ales cărţi... foarte multe cărţi, unele fiind primite direct de la autorii lor în urma ineditelor solicitări ale studentului Mircea Eliade care afirma în scrisori expediate acestora, că reprezintă o organizaţie studenţească ce şi-a propus studierea lor. De altfel, este atât de legat de rafturile sale cu cărţi încât, în noiembrie 1928, înainte de plecarea în India, îşi acoperă biblioteca din mansardă cu perdele negre: „Plec. Biblioteca se îndoliază.” Iar în 1933, în urma căsătoriei (nedorită de către părinţii săi) cu Nina Mareş, este nevoit să părăsească mansarda din strada Melodiei, luându-şi cărţile atât de dragi: „Atunci când căruţaşii coborau, gemând, scările de lemn, încovoiaţi sub povara lăzilor, parcă îi auzeam coborând cu propriul meu sicriu”, avea să afirme în „Memorii”.
Referindu-se la dragostea lui Mircea Eliade pentru cărţi, Emil Cioran afirma: „Sunt îndreptăţit să cred că, mai presus de zei, el pune, în subconştientul său, cărţile. N-am întâlnit pe nimemi care să le iubească atât de mult ca el.”
Trăind în universul cărţilor sale, tânărul Eliade nu se supune, însă, preceptelor şcolare. După primul an la „Spiru Haret” e corigent la germană, română şi franceză. „Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas la sinucidere”, va mărturisi în „Romanul adolescentului miop”. Iar despre „Spiru Haret” va afirma: „această clădire, martoră a umilinţelor mele, pe care am ajuns s-o detest”.
Însă, găseşte în înfrângeri un motiv pentru a merge mai departe: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.” Eliade rupe în faţa profesorului lucrarea pe care acesta tocmai i-o corectase. La 12 ani citise „Souvenirs entomologiques” de Jean-Henri Fabre, primul său idol intelectual, încercând chiar şi o traducere în limba română, nefinalizată, însă.
În „Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade”, M. Handoca ni-l descrie: „Avea un aer de adolescent, cu părul roşcat, răvăşit, împleticindu-se în vorbă pentru că avea prea multe de spus, dar mereu agitat, febril, combativ, niciodată indiferent, căutând neîncetat să rezolve probleme pe care singur şi le punea. Cu hainele ponosite, Mircea nu era prea arătos. Dar simţeai în el o flacără vie, o ardere în alb.” Această ardere care-l mistuia avea să-l redea, mai târziu, întregii lumi. Ca pe o valoare incontestabilă.
Avem nevoie să învăţăm să ne cunoaştem valorile. Să le apreciem acceptându-le, alături de copleşitoarele calităţi, şi cele câteva neajunsuri. Să ştim adevărul. Netrunchiat. Necosmetizat. E aici, lângă noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii şi să-l privim.
Pentru că „enigmele cele mai mari le aflăm la suprafaţă, în plină lumină şi plină simplicitate.” (Mircea Eliade – „Oceanografia”)
Aşadar...
Deşi născut în 13 martie 1907, părinţii săi „mută” acest eveniment pe data de 9 martie pentru a-i aniversa naşterea în ziua în care, conform calendarului ortodox, se sărbătoreau cei patruzeci de Mucenici. De altfel, nu e singura excentricitate a familiei sale. Tatăl, Gheorghe Eliade, împreună cu fratele acestuia, Constantin, hotărăsc să renunţe la numele de familie „Ieremia”, în favoarea celui de „Eliade”, acesta având o rezonanţă mai „urbană”, mai puţin rustică, estompând ascendenţa ţărănească a familiei.
În mansarda din casa de pe strada Melodiei din Bucureşti se ascundea universul copilului şi, mai târziu, al adolescentului Mircea Eliade: colecţii de insecte şi minerale dezvăluind pasiunea sa pentru ştiinţele naturii, aceasta fiind „singurul lucru care mi-a plăcut direct şi pe care l-am învăţat fără efort” după cum avea să afirme în „Memorii”. Dar mai ales cărţi... foarte multe cărţi, unele fiind primite direct de la autorii lor în urma ineditelor solicitări ale studentului Mircea Eliade care afirma în scrisori expediate acestora, că reprezintă o organizaţie studenţească ce şi-a propus studierea lor. De altfel, este atât de legat de rafturile sale cu cărţi încât, în noiembrie 1928, înainte de plecarea în India, îşi acoperă biblioteca din mansardă cu perdele negre: „Plec. Biblioteca se îndoliază.” Iar în 1933, în urma căsătoriei (nedorită de către părinţii săi) cu Nina Mareş, este nevoit să părăsească mansarda din strada Melodiei, luându-şi cărţile atât de dragi: „Atunci când căruţaşii coborau, gemând, scările de lemn, încovoiaţi sub povara lăzilor, parcă îi auzeam coborând cu propriul meu sicriu”, avea să afirme în „Memorii”.
Referindu-se la dragostea lui Mircea Eliade pentru cărţi, Emil Cioran afirma: „Sunt îndreptăţit să cred că, mai presus de zei, el pune, în subconştientul său, cărţile. N-am întâlnit pe nimemi care să le iubească atât de mult ca el.”
Trăind în universul cărţilor sale, tânărul Eliade nu se supune, însă, preceptelor şcolare. După primul an la „Spiru Haret” e corigent la germană, română şi franceză. „Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas la sinucidere”, va mărturisi în „Romanul adolescentului miop”. Iar despre „Spiru Haret” va afirma: „această clădire, martoră a umilinţelor mele, pe care am ajuns s-o detest”.
Însă, găseşte în înfrângeri un motiv pentru a merge mai departe: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.” Eliade rupe în faţa profesorului lucrarea pe care acesta tocmai i-o corectase. La 12 ani citise „Souvenirs entomologiques” de Jean-Henri Fabre, primul său idol intelectual, încercând chiar şi o traducere în limba română, nefinalizată, însă.
În „Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade”, M. Handoca ni-l descrie: „Avea un aer de adolescent, cu părul roşcat, răvăşit, împleticindu-se în vorbă pentru că avea prea multe de spus, dar mereu agitat, febril, combativ, niciodată indiferent, căutând neîncetat să rezolve probleme pe care singur şi le punea. Cu hainele ponosite, Mircea nu era prea arătos. Dar simţeai în el o flacără vie, o ardere în alb.” Această ardere care-l mistuia avea să-l redea, mai târziu, întregii lumi. Ca pe o valoare incontestabilă.
Avem nevoie să învăţăm să ne cunoaştem valorile. Să le apreciem acceptându-le, alături de copleşitoarele calităţi, şi cele câteva neajunsuri. Să ştim adevărul. Netrunchiat. Necosmetizat. E aici, lângă noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii şi să-l privim.
Pentru că „enigmele cele mai mari le aflăm la suprafaţă, în plină lumină şi plină simplicitate.” (Mircea Eliade – „Oceanografia”)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
