Mă gândisem să mă opresc la câteva versuri care să ilustreze şi să completeze tristele cuvinte “eu şi-aşa nu mai pot fi fericit în lume”, cuvinte pe care Mihail Eminescu le aşeza într-o scrisoare din străinătate, în 1883.
Apoi, mi-am zis că e nedrept să-i asociez doar tristeţi şi neadaptări aceluia despre care, I.L.Caragiale a spus că era „vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Aşadar, puţin intrigată (dar, mai ales, măgulită!) de faptul că femeia a fost şi va fi mereu un mister, chiar şi pentru un geniu, am hotărât să zâmbesc puţin. Şi să aşez mai jos versurile despre care cred că sunt singurele care mă fac să zâmbesc oarecum îngăduitor când îl citesc pe Marele Eminescu:
“Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în minte de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.
Comediantă veche ca lumea – comedie
Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –
Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.”
(Femeia?... Măr de ceartă – fragment)
