vineri, 27 noiembrie 2009
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Annabel Lee
Am citit „Misterul lui Marie Roget” – schiţe, nuvele, povestiri – de Edgar Allan Poe mai demult dar nu am apucat să scriu pe blogul meu de carte despre această lectură.
Poate o voi face, cândva. Voi vorbi atunci despre scarabeul de aur, despre pisica neagră ori despre inima povestitoare.
Acum mă voi limita să aşez aici poemul pe care mulţi îl consideră a fi „cel mai frumos poem de dragoste”. Personal, când e vorba de superlative, nu-mi place să (ab)uzez. Chiar dacă autorul este unul extrem de valoros, un „reper” în cultura mondială. Aşa cum este E. A. Poe.
Dar, iată poemul:
„De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii
Lângă mare, într-un regat
Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,
Cu numele Annabel Lee;
Ce n-avea în gând decât a-i fi dat
s-o iubesc, să mă poată iubi.
Eram un copil, copilă şi ea
Lângă mare, înt-un regat;
Dar iubirea mai mult ca iubirea era
Pentru mine şi Annabel Lee –
Chiar serafii din ceruri în zbor aripat
Ne-ar fi putut pizmui.
Şi poate de-aceea în vremi de-altădat’
Lângă mare, într-un regat
Din nouri, un vânt s-a pornit, îngheţând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Şi rudele-i nobile s-au arătat
Să mi-o ia, să o ducă de-aci,
s-o închidă-n sepulcrul cel întunecat
lângă mare, într-un regat.
Îngerii n-au fost ferice nicicând
Ca noi, pizmuindu-ne vii –
Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti
Lângă mare, într-un regat)
Cvântul din noaptea cu nouri porni
Îngheţând, ucigându-mi pe Annabel Lee.
Dar iubirea mai mult ca iubire era
Pentru noi, mai mult cât ar şti
Alţii mai vârstnici şi mai învăţaţi –
Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi
Şi nici demonii jos sub a mării stihii
Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat’
De-al frumoasei Annabel Lee.
Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă
Pe frumoasa mea Annabel Lee,
Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind
Ai frumoasei Annabel Lee.
Astfel, oricât de lungă noaptea stau lângă
Draga mea – draga mea – viaţa-mi, mireasă,
În sepulcrul de lângă al mărilor grind,
În mormântul la marea vuind.”