seara argintie în oraşul de sare. curând

aşadar de-a viul între real şi oniric, în miezul cuvintelor

în lumea lui Teodor Dună:

“într-o altă seară, curând argintie, am putea ajunge.

casa există. trebuie doar să ne lăsăm

duşi de vântul de miazănoapte.

la poartă ne va aştepta un cor de copii.

cineva le-a şters

ochii cu mâna. cântă frumos.

şi-n seara curând argintie vom intra

în casa de pe deal,

tu vei alerga prin camere,

vei ridica obloanele, vei

vedea

munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta,

vei râde,

îmi vei spune aici nu e noapte niciodată.

doar linişte peste tot.

casa va avea neapărat o livadă cu mesteceni.

vom sta aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.

va fi o casă numai şi numai a noastră.

vom creşte şi un câine. ne va păzi şi va fi negru.

în acele seri, curând argintii, vom fi doar noi,

liniştea şi casa de pe deal – doar noi,

aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.”

(Teodor Dună – seara curând argintie)

*

“toate casele vor fi albe.

par că au stat sute de ani sub apele cele mai limpezi

şi adânci.

sunt nişte case de sare.

nu locuieşte nimeni acolo.

oraşul e făcut din linişte şi mulţi mesteceni.

are străzile foarte uşoare.

casa noastră e la fel de albă, la marginea

oraşului de sare.

e casa de pe deal, cu obloane, cu o grădină de mesteceni.

are camere mari şi calde.

uneori, câţiva cai albaştri pasc

din iarba de lângă iaz.

vânturile de aici ridică străzile oraşului de sare

şi ele plutesc ca nişte eşarfe. îmi spui

că noaptea oraşul doarme legănându-se.

trece şi un râu pe aici. nu are de ce să-ţi fie teamă.

nu e deloc un râu negru.

uneori se ridică în aer, intră pe fereastra unei case,

se roteşte de câteva ori, ajunge

în grădina noastră, rămâne puţin în iazul

dintre trandafirii sălbatici şi apoi se pierde spre văi.

dimineaţa tu speli mestecenii cu apă de ploaie.

apoi îi trezeşti şi le torni apă cu miere la rădăcini.

ridici obloanele, te aşezi lângă mine, rămânem îmbrăţişaţi,

la marginea oraşului de sare, în casa de pe deal,

mereu îmbrăţişaţi.”

(Teodor Dună – oraşul de sare)

din nou despre aripi, zboruri, îngeri

Eu cred că îngerul rilkean umple spaţii cum face, de altfel, orice alt înger. Doar că la Rainer Maria Rilke îngerii sunt, parcă, personalizaţi. Sunt îngerii lui. Şi nu e nimic de mirare ca un poet să fie proprietar de îngeri. Spaţiile umplute sunt, aşadar, cele din preajma sa, spaţii în care plutesc propriile nelinişti, temeri, rătăciri. Uneori se joacă împreună, schimbându-şi rolurile şi învăţând zboruri. Alteori îngerii îşi deschid aripile şi se îndepărtează de poet, zburând către vremea începuturilor. Poetul ne spune câte ceva despre îngerii din preajma sa. Restul e imaginaţia noastră:

“Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând.”
(Rainer Maria Rilke – Mult îngerul meu)

*

“Ei au toţi guri obosite
şi suflete senine fără margine.
Şi un dor ca un păcat
le trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;
în grădinile lui Dumnezeu tac,
ca multe, multe intervale
în puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripile
sunt deşteptătorii unui vânt:
ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarele
sale mâini de sculptor prin paginile
întunecatei cărţi a începutului.”
(Rainer Maria Rilke – Îngerii)