din nou despre aripi, zboruri, îngeri

Eu cred că îngerul rilkean umple spaţii cum face, de altfel, orice alt înger. Doar că la Rainer Maria Rilke îngerii sunt, parcă, personalizaţi. Sunt îngerii lui. Şi nu e nimic de mirare ca un poet să fie proprietar de îngeri. Spaţiile umplute sunt, aşadar, cele din preajma sa, spaţii în care plutesc propriile nelinişti, temeri, rătăciri. Uneori se joacă împreună, schimbându-şi rolurile şi învăţând zboruri. Alteori îngerii îşi deschid aripile şi se îndepărtează de poet, zburând către vremea începuturilor. Poetul ne spune câte ceva despre îngerii din preajma sa. Restul e imaginaţia noastră:

“Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând.”
(Rainer Maria Rilke – Mult îngerul meu)

*

“Ei au toţi guri obosite
şi suflete senine fără margine.
Şi un dor ca un păcat
le trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;
în grădinile lui Dumnezeu tac,
ca multe, multe intervale
în puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripile
sunt deşteptătorii unui vânt:
ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarele
sale mâini de sculptor prin paginile
întunecatei cărţi a începutului.”
(Rainer Maria Rilke – Îngerii)