chiar aşa... Doamne, cum s-a dus...

Vae victis!

Diferite resorturi interioare ne determină să alegem o cale iar nu alta: trecutul neînţeles, transformat în fantome rămase prin colţuri de amintiri, zâmbete vechi înăbuşite prematur, o iubire caldă schimbată nedrept pe ură... şi apoi mai e şi destinul, care-ţi poate transforma zâmbetul în râs ori în lacrimi...
Putem privi totul ca pe un joc. Un fel de „nu te supăra, frate!” în care nu contează doar tactica folosită ci şi zarul... norocul. Deci, nu e chiar „cum îţi aşterni, aşa dormi”... şi nici doar „ce-şi face omul cu mâna lui...”. E mult mai complicat.
Edgar Allan Poe consideră că fericirea este tangibilă, condiţionată fiind de împlinirea a patru necesităţi: viaţa în aer liber, iubirea, detaşarea de ambiţii meschine şi creaţia. Îmi pare a fi o încercare de a nu trăi zadarnic. Să creezi vindecându-ţi, astfel, rănile. Pentru că „arta e o rană transformată în lumină” (G. Baraque – pictor francez fondator, alături de P. Picasso, al cubismului). O trecere prin lume care să lase urme frumoase. Asemeni unui fluture de zborul căruia îţi aminteşti cu plăcere... chiar dacă nu mai e...
Aristotel spunea că avem datoria de a fi fericiţi. Dar dacă privim până şi fericirea ca pe o datorie să nu ne mirăm că facem atât de puţin efort pentru a o atinge! Sau, în orice caz, nu depunem acest efort în direcţia potrivită. Poate fericirea înseamnă să crezi în ceva... chiar dacă acel „ceva” există doar pentru tine. Ca un fel de nebunie frumoasă... o altfel de normalitate. Autopersiflarea ajută substanţial... dacă nu pentru a fi fericit, cel puţin pentru a nu fi prea nefericit...
S-ar putea presupune că acolo sus, în Olimpul lor, zeii au cunoscut fericirea. Şi totuşi... prea fericiţi nu au fost... Altfel nu ar fi coborât pe pământ unde, odată ajunşi, zeii au învăţat să iubească... şi apoi să moară, unul câte unul... „O fericire trecătoare e mai importantă decât o nemurire pustie” ar spune Octavian Paler. Zeii, cel puţin, i-au dat dreptate...
Dacă fericirea adevărată nu există, îmi pare că ne comportăm asemeni copiilor care, deşi au aflat că nu exiată Moş Crăciun, aşteaptă, an de an, cadoul care - nu-i aşa - i-ar putea face fericiţi... Şi totuşi, poate Dumnezeu va crea fericirea pentru noi... pentru a ne răsplăti îndrăzneala de a crede în ea...
Sau putem încerca să facem ce ne place.
Uite, toamna aceasta, eu m-am strecurat printre pagini de cărţi, în alte poveşti decât ale mele... Aici am fost părtaşa altor zâmbete... altor lacrimi... şi altor vise... M-am plimbat pe aleile altor toamne şi am aşezat gutui galbene în alte ferestre, ca nişte felinare de la care aştept lumină pentru propriul drum. Şi am văzut că pot avea ochii limpezi chiar dacă plâng... că pot zâmbi chiar dacă doare... că pot iubi chiar dacă...
Şi ar mai fi ceva: dacă s-a spart globul tău de cristal, lasă-l... şi treci mai departe! Nu încerca să aduni cioburile şi să refaci rotunjimile ce păreau perfecte. Nu va mai fi niciodată la fel...
La urma urmei, de ce n-am da dreptate tuturor acestor întâmplări pe care le numim viaţă, ca fiind ceea ce merităm... ceea ce ne reprezintă...

Tot despre aripi...

S-a întâmplat acum câteva minute.
În încăperea bine luminată, biroul meu este aşezat lângă geam. Împart această cameră cu multe plante răsfăţate de razele soarelui de toamnă târzie. Mi-a trecut peste umărul drept un zbor ca o adiere şi s-a aşezat în ficusul din faţa mea. O vrăbiuţă. I-am zâmbit surprinsă, aşa cum zâmbesc mereu păsărilor când vin să bea apă din iazul din grădină. Am vrut s-o dojenesc. Doar că era atât de speriată! „Aici nu ai loc pentru zbor!” i-am spus în gând şi am deschis fereastra mai larg. Şi-a desfăcut aripile şi, nepricepută, s-a izbit de câteva ori de înşelătoarele termopane, în timp ce zgomotul produs de lovituri îmi pălmuia, parcă, sufletul ...
Apoi a ieşit...
Uşurată, m-am îndreptat spre geam. Pe pervaz era o coajă de pâine ce îi căzuse, probabil, din cioc...
Îmi amintesc că în luna august am găsit în grădină un uliu cu aripa frântă... pe "Aripioară-frântă"... şi că în primul meu articol de pe primul meu blog vă spuneam că pot face îngeri pe zăpadă, cu aripile desfăcute a zbor... şi că am gândit mereu că fiecare are nevoie de loc pentru aripi... şi că ele trebuie desfăcute...
Şi că...
Se tot ţin de mine aripile acestea în ultimul timp...

Prietenii...

Sunt cei pe care îi porţi în suflet, îngrămădiţi printre dezordinea ta de acolo, printre bucuriile şi durerile tale... mai ales printre dureri...
Sunt cei care te însoţesc pretutindeni, chiar şi atunci când eşti singur... sau mai ales atunci...
Sunt cei care ştiu să înţeleagă din tăcerile tale ceea ce alţii nu înţeleg nici din cuvinte...
Prietenii... şi greutatea pe care o dăm acestui cuvânt...
Eu mă regăsesc în cuvintele lui Schopenhauer care afirmă că „e mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el”. Şi cred că odată născute, adevăratele prietenii trăiesc dincolo de timp, asemeni legendelor...
Imposibil? Eu zic că nu. Cine ar fi crezut, de exemplu, că zăpezile cad atât de aproape de soare? Şi totuşi... ninge în câmpiile arctice din nordul Planetei Roşii!

Tăcerea cuvintelor

Nu-mi amintesc primul cuvânt rostit conştient, dar îmi amintesc, dureros, prima tăcere conştientizată. Se spune că atunci când îţi aduci aminte acelaşi lucru, înseamnă că acel lucru te defineşte. Eu îmi amintesc o tăcere plânsă. Pe atunci nu descifrasem, încă, rostirile...
Apoi, când am învăţat să cuvânt, mi-am ascuns, o vreme, tăcerile în cuvinte... Prea puţin a durat farsa! Rostite, cuvintele îmi dezveleau tăcerile, arătându-le... arătându-mă...
Şi atunci am revenit la tăceri...
Uneori mai ţes cuvinte pe care apoi le deşir cum făcea, cândva, Penelopa.
Dincolo de tăcerea cuvintelor sunt eu, cea adevărată: banală şi idealistă. Voi lăsa superlativele şi nemurirea în seama zeilor, dar îmi voi aminti, totuşi, că la întrebarea „Eşti fericit?” pusă de Cain lui Lucifer, acesta i-a răspuns „Sunt puternic!”. Iar mie puterea nu mi-ar folosi la nimic...
Aşa că am să mă rog şi eu, alături de Octavian Paler, să nu-mi crească aripi: „Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Îmi răscumpăr tristeţile cu o mare nevoie de a iubi, şi îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni.”
Iar masca pe care o port spune totul despre mine...

Mai cred în îngeri...

Comentariul pe care îl redau mai jos l-am făcut la un articol al Elenei, scris la Revistă, articol care tratează influenţa pe care o are (sau nu) puterea asupra omului.
Doar că, având în vedere că Elena îmi răspunde afirmând că „omul nu a ştiut niciodată ce să facă cu puterea” şi că aceasta ar fi „un dat care să ni se urce la cap”, în timp ce Quasimodo afirmă că atunci când o persoană deţine toate laturile puterii „ea, puterea, devine corupătoare, indiferent de caracterul persoanei respective”, voi adăuga înaintea comentariului meu, alte câteva cuvinte...
Aşadar...
Aflăm din istorie: caracterul nu se poate... altera. Eşti aşa cum eşti iar viaţa nu face decât ca, prin ipostazele în care te pune, să scoată în evidenţă acest „a fi” al tău. Iată-l pe Ludovic al XIV-lea al Franţei, Regele Soare care a fost rege şi prim-ministru ba chiar şi legiuitor al regatului, deopotrivă. A dus o politică absolutistă fără să abuzeze în vreun fel de puterea totală pe care o avea. Bun conducător, organizator şi administrator, Franţa are doar motive de mândrie cu un astfel de conducător. De aceea l-a numit „Regele Soare”.
Exemplele ar putea continua atât în istorie (Vlad Ţepeş în istoria noastră, de exemplu) dar şi în literatură unde cărţile „vuiesc” de personaje pozitive inspirate din realitate.
Eu nu i-aş judeca pe toţi doar pentru că sunt oameni... pentru că eu cred că sunt oameni şi oameni... şi nu toţi merită a fi judecaţi. Şi zâmbesc acum, amintindu-mi de Paler care spunea că atunci când încetezi să judeci, singura soluţie este surâsul...
Pentru că, aşa cum am mai spus cândva într-un blog redactat pentru Revistă şi numit „Întuneric şi lumină”, într-o lume în care ai spune că nu mai contează decât trupul, eu mă încăpăţânez să aprind lumânări pentru îngeri... şi să cred că sfinţii coboară, când şi când, printre noi, devenind muritori... eu mai cred în îngeri...
Comentariul meu la Revistă, din 18 septembrie 2008:
Nu sunt adeptă a extremismului, în indiferent ce domeniu. Întotdeauna am crezut că extremele dăunează, că deşi pare că sunt foarte îndepărtate una de alta, ele se ating totuşi, undeva, pentru că totul este un imens cerc, o imensă sferă. Cred, în continuare, că minus infinit şi plus infinit se întâlnesc undeva, într-un punct... că acestea ne păcălesc că sunt duşmani fiind, în fapt, foarte buni tovarăşi...
Calea de mijloc mi se pare singura sănătoasă... De aceea îţi dau şi nu-ţi dau dreptate.
Am şi eu o părere foarte proastă despre cei ce ne conduc. Cred şi eu că, dacă nu singurul, cel puţin întâiul scop al lor este propriul câştig, propria prosperitate. Doar că nu cred că sunt aşa pentru că au puterea în mână. Ei sunt aşa pentru că aşa sunt. Puterea pe care o deţin doar le permite să acţioneze... asta e diferenţa.
Sigur că şi puterea schimbă omul, indiferent care ar fi acela. Dar nu doar puterea. Şi lipsa ei, deopotrivă. Toate întâmplările din viaţa lui, experienţele trăite de acesta, toate îl schimbă... în sensul că schimbă modul lui de a gândi şi a acţiona. Dar nu-i schimbă caracterul. Ei erau aşa, doar că nu avuseseră ocazia să se dezvăluie. Chiar asta spune şi Lincoln în citatul pe care l-ai dat.
Eu urăsc generalizările. Sunt şi oameni care, având putere, fac bine... doar că ei nu-şi fac publicitate... de aceea auzim foarte rar de ei...
Ceea ce contează la om este caracterul. Bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, fericiţi sau nefericiţi... fiecare se comportă funcţie de structura sa psihică. Nu faptul că au ajuns la putere i-a schimbat. Acest fapt le-a permis, doar, să se manifeste aşa cum sunt. Uite, pune-te tu în locul unui astfel de „ajuns” al zilelor noastre. Ce-ai face dacă ai avea „un buzunar burduşit de bancnote” aşa cum spui? Sau dacă ai fi politician? Sau patron?Te-ai schimba?
Citesc „Mitologii subiective” ale lui Octavian Paler (îl ador pe Paler, i-aş învăţa cărţile „par coeur”, dacă aş putea!). Porneşte de la Heraclit care afirmă că pentru om, destinul este propriul său caracter şi analizează (subiectiv, evident!) destinul lui Oedip. Îţi amintesc că Oedip e cel care l-a învins pe Sfinx, răspunzându-i întrebării acestuia şi, drept răsplată, primeşte tronul cetăţii Theba. Nu ştia că cel pe care l-a ucis era tatăl său şi nici că propria mamă îi devenise soţie. Dar destinul lui Oedip a fost acela de a afla adevărul, chiar dacă acest adevăr l-a distrus. A ales să lase în urmă tot, a renunţat la putere pentru a cunoaşte adevărul. O persoană cu un alt caracter ar fi continuat să rămână regele Thebei fără să-i pese de trecut... ar fi avut, deci, un alt drum în viaţă...
Iată că puterea nu l-a „alterat” pe Oedip... pentru că nu puterea „alterează”. Ea poate dezvolta, însă, comportamente distrugătoare la cei care au aceste „rele” în ei, în formă latentă...
Sigur că soluţia nu este „trăirea sub un glob de sticlă”... asta ar însemna să fugi de viaţă. Trăim între oameni... suntem oameni... Fiecare avem bune şi rele şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem.
Spunea cineva că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se... După atâtea căutări, noi, oamenii, ne-am găsit... şi ne-am aflat aşa cum suntem noi... cu bune şi cu rele... De aici să vină nefericirea?...

O iubire...

Timişoara... violeţii fără vină...

comentariu

Asta pentru că – poate – fiecare este, în felul lui, un „Toma necredinciosul” care vrea să vină la această „părtăşie”... spre a se vindeca de necredinţă asemeni aceluia care – vindecat – a putut rosti „Domnul meu” pentru prima dată... Pentru că (sunt sigur că ştiţi, domnule!) „Quasimodo” înseamnă „Duminica Tomii” iar „Duminica Tomii” înseamnă „ziua întâlnirii”... Iar eu sunt convins că atât creatorul cât şi cei cărora le este destinată creaţia aşteaptă această zi a întâlnirii... fie ea şi (doar) virtuală…

("Domnule "âme", nu pricep mai nimic din ce-mi spui. Te mai aştept şi pe dumneata sugerându-ţi să fii cât mai "laic" (mirean de-a binelea, dacă se poate) în intervenţiile dumitale viitoare!")

Explicaţia ar fi următoarea:Victor Hugo a hotărât ca Claude Frollo să găsească acel copil la Biserica Notre-Dame într-o frumoasă dimineaţă de duminică. Şi nu orice duminică, ci Duminica Tomii. Această sărbătoare religioasă este numită de către francezi „Quasimodo”. O spune şi autorul (traducătorul) şi „Dictionarul francez-român” editura Teora (60.000 cuvinte) ed. 2001 la pagina 439.
De aceea micuţa creatură a fost botezată ca atare, pentru a marca ziua respectivă.
Oricât de „laic” aş fi eu, nu pot să explic o sărbătoare religioasă altfel decât folosindu-mă de termeni... religioşi. Pentru că asta înseamnă Quasimodo: Duminica Tomii. Iar Duminica Tomii nu este decât duminica în care Toma Necredinciosul s-a izbăvit de necredintă, pipăind rănile creatorului său. Este ziua întâlnirii dintre creator şi cel căruia îi este destinată creaţia.
Tema era vastă şi frumoasă... dacă ar fi fost înţeleasă. Păcat!