„că poate să apară şi iată-l întâmplarea
voinţa mea tot una aşa precum am spus
copilăria dulce ca mierea şi ca floarea
şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
şi aripi tot mai grele! ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz şi de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt
Vedeţi cum autorul (sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textua-ăsta trist.”
(Ştefan Augustin Doinaş)
Cei mai mulţi se vor opri la „Mistreţul cu colţi de argint”. Pentru că e unul dintre cele mai frumoase poeme scrise în limba română.
Vor fi alţii care vor prefera „T de la Trezor”. Pentru că l-au cunoscut pe Trezorierul Fondului Naţional de Cuvinte şi au înţeles puterea pe care acesta o imprima verbului.
Unii îl vor blama pe Ştefan Popa, judecându-i slăbiciunile din situaţii-limită, fără să ştie ce-ar fi făcut ei în acele situaţii... Sau poate nu...
Vor fi şi mulţi care vor admira Omul pentru care sfârşitul vieţii a însemnat doar o jumătate de moarte. Iar jumătatea sa lumească a împlinit-o...
Nu contează ce alegem. Important este să ne amintim.
Şi pentru că mai pâlpâie în noi Lumina Învierii, eu am ales un înger şi un psalm:
„Într-o linişte grea de pustiu, cânepie,
rătăcind amărât pe-o scrumită câmpie
m-am trezit dintr-odată alături, pe jos,
însoţit de-un arhanghel cu pasul vânjos.
– Luminatule, tu – răşinoasă instanţă,
răspândeşti din aripa ta o substanţă
peste lucruri: ca toate-nflorind împrejur
să se umple de duh radios în azur!
Generosule, tu – purtător-a-tot-harul,
pentru ce nu le-ai şterge acuma hotarul
dinspre ceruri: întoarse-n lumină din nou
să devină ce-au fost la-nceputuri – ecou!...
Însă el cu aripa de plumb, jucăuşă,
omeneşte umblând, scormonea prin cenuşă
o livadă de lacrimi cu unghia lui.
Şi-am ştiut că mai mult nu se dă nimănui.”
(Ştefan Augustin Doinaş – „Îngerul îmbufnat”)
(Ştefan Augustin Doinaş – „Psalmul XIX”)
