Ştefan Augustin Doinaş

(26 aprilie 1922 – 25 mai 2002)

Cei mai mulţi se vor opri la „Mistreţul cu colţi de argint”. Pentru că e unul dintre cele mai frumoase poeme scrise în limba română.
Vor fi alţii care vor prefera „T de la Trezor”. Pentru că l-au cunoscut pe Trezorierul Fondului Naţional de Cuvinte şi au înţeles puterea pe care acesta o imprima verbului.
Unii îl vor blama pe Ştefan Popa, judecându-i slăbiciunile din situaţii-limită, fără să ştie ce-ar fi făcut ei în acele situaţii... Sau poate nu...
Vor fi şi mulţi care vor admira Omul pentru care sfârşitul vieţii a însemnat doar o jumătate de moarte. Iar jumătatea sa lumească a împlinit-o...
Nu contează ce alegem. Important este să ne amintim.
Şi pentru că mai pâlpâie în noi Lumina Învierii, eu am ales un înger şi un psalm:

„Într-o linişte grea de pustiu, cânepie,
rătăcind amărât pe-o scrumită câmpie
m-am trezit dintr-odată alături, pe jos,
însoţit de-un arhanghel cu pasul vânjos.

– Luminatule, tu – răşinoasă instanţă,
răspândeşti din aripa ta o substanţă
peste lucruri: ca toate-nflorind împrejur
să se umple de duh radios în azur!
Generosule, tu – purtător-a-tot-harul,
pentru ce nu le-ai şterge acuma hotarul
dinspre ceruri: întoarse-n lumină din nou
să devină ce-au fost la-nceputuri – ecou!...

Însă el cu aripa de plumb, jucăuşă,
omeneşte umblând, scormonea prin cenuşă
o livadă de lacrimi cu unghia lui.

Şi-am ştiut că mai mult nu se dă nimănui.”

(Ştefan Augustin Doinaş – „Îngerul îmbufnat”)

*
„Născut în cer, dar exilat de Tine
pe-acest pământ de spaime şi înfrângeri,
ce-ai vrea să fac? Să-nfăşur în suspine
căderea din grădina Ta cu îngeri?
Să-mi pun subtilul suflet să-şi deplângă
logodna cu materia nătângă?
.....................................................
Dacă, trezit din timpul fără capăt,
voi fi chemat în rai, strigat pe nume,
îngăduie, Stăpâne, să-mi recapăt
acelaşi trup ce l-am avut în lume:
ca să domnească-n veci la vămi natale
lucrarea cea dintâi a mâinii Tale.”

(Ştefan Augustin Doinaş – „Psalmul XIX”)