Am citit „Misterul lui Marie Roget” – schiţe, nuvele, povestiri – de Edgar Allan Poe mai demult dar nu am apucat să scriu pe blogul meu de carte despre această lectură.
Poate o voi face, cândva. Voi vorbi atunci despre scarabeul de aur, despre pisica neagră ori despre inima povestitoare.
Acum mă voi limita să aşez aici poemul pe care mulţi îl consideră a fi „cel mai frumos poem de dragoste”. Personal, când e vorba de superlative, nu-mi place să (ab)uzez. Chiar dacă autorul este unul extrem de valoros, un „reper” în cultura mondială. Aşa cum este E. A. Poe.
Dar, iată poemul:
„De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii
Lângă mare, într-un regat
Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,
Cu numele Annabel Lee;
Ce n-avea în gând decât a-i fi dat
s-o iubesc, să mă poată iubi.
Eram un copil, copilă şi ea
Lângă mare, înt-un regat;
Dar iubirea mai mult ca iubirea era
Pentru mine şi Annabel Lee –
Chiar serafii din ceruri în zbor aripat
Ne-ar fi putut pizmui.
Şi poate de-aceea în vremi de-altădat’
Lângă mare, într-un regat
Din nouri, un vânt s-a pornit, îngheţând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Şi rudele-i nobile s-au arătat
Să mi-o ia, să o ducă de-aci,
s-o închidă-n sepulcrul cel întunecat
lângă mare, într-un regat.
Îngerii n-au fost ferice nicicând
Ca noi, pizmuindu-ne vii –
Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti
Lângă mare, într-un regat)
Cvântul din noaptea cu nouri porni
Îngheţând, ucigându-mi pe Annabel Lee.
Dar iubirea mai mult ca iubire era
Pentru noi, mai mult cât ar şti
Alţii mai vârstnici şi mai învăţaţi –
Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi
Şi nici demonii jos sub a mării stihii
Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat’
De-al frumoasei Annabel Lee.
Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă
Pe frumoasa mea Annabel Lee,
Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind
Ai frumoasei Annabel Lee.
Astfel, oricât de lungă noaptea stau lângă
Draga mea – draga mea – viaţa-mi, mireasă,
În sepulcrul de lângă al mărilor grind,
În mormântul la marea vuind.”
