“Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.
Braţul meu, o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu – cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.
Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc oră, clipită.
Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupre secundelor, orelor
cu zăpadă argintie şi mută.
Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
şi o nenumărare de ceruri albastre.”
(Nichita Stănescu – Colindă de inimă)
*
“Eşti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nicio mireasmă,
şi nicio boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.”
(Nichita Stănescu – Cântec de iarnă)
