Toamnă cu escu

Cineva o fi vinovat şi pentru toamna asta. Dar, cine? Habar n-am, atâta timp cât singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Şi ne vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar sufletele trec pe lângă noi, mai departe. Tot desperecheate.

Îmbătrânim.

Am aşezat toamna aceasta între vârstele lui Marin Sorescu:

„Cercurile
La marginea pădurii
Aşteptând să intre în copaci”

şi bocetul lui Adrian Păunescu:

„Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă

cu noi.”

Chiar dacă zgribuliţi, îngerii mei zâmbesc din mesteacăn: e din nou dezlegare.

Flori

Mai e atât de mult până la fructele dulci şi sâmburii amari.

E primăvară!

"Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt,
Şi-nvoalte mâneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri."

(Balul pomilor de Dimitrie Anghel)

“Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

Mă gândisem să mă opresc la câteva versuri care să ilustreze şi să completeze tristele cuvinte  “eu şi-aşa nu mai pot fi fericit în lume”, cuvinte pe care Mihail Eminescu le aşeza într-o scrisoare din străinătate, în 1883.

Apoi, mi-am zis că e nedrept să-i asociez doar tristeţi şi neadaptări aceluia despre care, I.L.Caragiale a spus că era „vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Aşadar, puţin intrigată (dar, mai ales, măgulită!) de faptul că femeia a fost şi va fi mereu un mister, chiar şi pentru un geniu, am hotărât să zâmbesc puţin. Şi să aşez mai jos versurile despre care cred că sunt singurele care mă fac să zâmbesc oarecum îngăduitor când îl citesc pe Marele Eminescu:

“Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,

Cu-nfricoşate patimi în minte de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză

Ea azi ascultă şoapta de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie

Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

Comediantă veche ca lumea – comedie

Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –

Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.”

(Femeia?... Măr de ceartă – fragment)