Vae victis!

Diferite resorturi interioare ne determină să alegem o cale iar nu alta: trecutul neînţeles, transformat în fantome rămase prin colţuri de amintiri, zâmbete vechi înăbuşite prematur, o iubire caldă schimbată nedrept pe ură... şi apoi mai e şi destinul, care-ţi poate transforma zâmbetul în râs ori în lacrimi...
Putem privi totul ca pe un joc. Un fel de „nu te supăra, frate!” în care nu contează doar tactica folosită ci şi zarul... norocul. Deci, nu e chiar „cum îţi aşterni, aşa dormi”... şi nici doar „ce-şi face omul cu mâna lui...”. E mult mai complicat.
Edgar Allan Poe consideră că fericirea este tangibilă, condiţionată fiind de împlinirea a patru necesităţi: viaţa în aer liber, iubirea, detaşarea de ambiţii meschine şi creaţia. Îmi pare a fi o încercare de a nu trăi zadarnic. Să creezi vindecându-ţi, astfel, rănile. Pentru că „arta e o rană transformată în lumină” (G. Baraque – pictor francez fondator, alături de P. Picasso, al cubismului). O trecere prin lume care să lase urme frumoase. Asemeni unui fluture de zborul căruia îţi aminteşti cu plăcere... chiar dacă nu mai e...
Aristotel spunea că avem datoria de a fi fericiţi. Dar dacă privim până şi fericirea ca pe o datorie să nu ne mirăm că facem atât de puţin efort pentru a o atinge! Sau, în orice caz, nu depunem acest efort în direcţia potrivită. Poate fericirea înseamnă să crezi în ceva... chiar dacă acel „ceva” există doar pentru tine. Ca un fel de nebunie frumoasă... o altfel de normalitate. Autopersiflarea ajută substanţial... dacă nu pentru a fi fericit, cel puţin pentru a nu fi prea nefericit...
S-ar putea presupune că acolo sus, în Olimpul lor, zeii au cunoscut fericirea. Şi totuşi... prea fericiţi nu au fost... Altfel nu ar fi coborât pe pământ unde, odată ajunşi, zeii au învăţat să iubească... şi apoi să moară, unul câte unul... „O fericire trecătoare e mai importantă decât o nemurire pustie” ar spune Octavian Paler. Zeii, cel puţin, i-au dat dreptate...
Dacă fericirea adevărată nu există, îmi pare că ne comportăm asemeni copiilor care, deşi au aflat că nu exiată Moş Crăciun, aşteaptă, an de an, cadoul care - nu-i aşa - i-ar putea face fericiţi... Şi totuşi, poate Dumnezeu va crea fericirea pentru noi... pentru a ne răsplăti îndrăzneala de a crede în ea...
Sau putem încerca să facem ce ne place.
Uite, toamna aceasta, eu m-am strecurat printre pagini de cărţi, în alte poveşti decât ale mele... Aici am fost părtaşa altor zâmbete... altor lacrimi... şi altor vise... M-am plimbat pe aleile altor toamne şi am aşezat gutui galbene în alte ferestre, ca nişte felinare de la care aştept lumină pentru propriul drum. Şi am văzut că pot avea ochii limpezi chiar dacă plâng... că pot zâmbi chiar dacă doare... că pot iubi chiar dacă...
Şi ar mai fi ceva: dacă s-a spart globul tău de cristal, lasă-l... şi treci mai departe! Nu încerca să aduni cioburile şi să refaci rotunjimile ce păreau perfecte. Nu va mai fi niciodată la fel...
La urma urmei, de ce n-am da dreptate tuturor acestor întâmplări pe care le numim viaţă, ca fiind ceea ce merităm... ceea ce ne reprezintă...

Tot despre aripi...

S-a întâmplat acum câteva minute.
În încăperea bine luminată, biroul meu este aşezat lângă geam. Împart această cameră cu multe plante răsfăţate de razele soarelui de toamnă târzie. Mi-a trecut peste umărul drept un zbor ca o adiere şi s-a aşezat în ficusul din faţa mea. O vrăbiuţă. I-am zâmbit surprinsă, aşa cum zâmbesc mereu păsărilor când vin să bea apă din iazul din grădină. Am vrut s-o dojenesc. Doar că era atât de speriată! „Aici nu ai loc pentru zbor!” i-am spus în gând şi am deschis fereastra mai larg. Şi-a desfăcut aripile şi, nepricepută, s-a izbit de câteva ori de înşelătoarele termopane, în timp ce zgomotul produs de lovituri îmi pălmuia, parcă, sufletul ...
Apoi a ieşit...
Uşurată, m-am îndreptat spre geam. Pe pervaz era o coajă de pâine ce îi căzuse, probabil, din cioc...
Îmi amintesc că în luna august am găsit în grădină un uliu cu aripa frântă... pe "Aripioară-frântă"... şi că în primul meu articol de pe primul meu blog vă spuneam că pot face îngeri pe zăpadă, cu aripile desfăcute a zbor... şi că am gândit mereu că fiecare are nevoie de loc pentru aripi... şi că ele trebuie desfăcute...
Şi că...
Se tot ţin de mine aripile acestea în ultimul timp...

Prietenii...

Sunt cei pe care îi porţi în suflet, îngrămădiţi printre dezordinea ta de acolo, printre bucuriile şi durerile tale... mai ales printre dureri...
Sunt cei care te însoţesc pretutindeni, chiar şi atunci când eşti singur... sau mai ales atunci...
Sunt cei care ştiu să înţeleagă din tăcerile tale ceea ce alţii nu înţeleg nici din cuvinte...
Prietenii... şi greutatea pe care o dăm acestui cuvânt...
Eu mă regăsesc în cuvintele lui Schopenhauer care afirmă că „e mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el”. Şi cred că odată născute, adevăratele prietenii trăiesc dincolo de timp, asemeni legendelor...
Imposibil? Eu zic că nu. Cine ar fi crezut, de exemplu, că zăpezile cad atât de aproape de soare? Şi totuşi... ninge în câmpiile arctice din nordul Planetei Roşii!