Nu trebuie să crezi prea mult în visuri. Ajunge să fii (măcar puţin!) cu capul în nori, la propriu. Şi poţi vedea, pe crengi, semnele a două anotimpuri care – în calendar cel puţin – nu se iau niciodată de mână: deşi toamnă, în oraşul meu au înflorit castanii!
Poate în sufletele lor e primăvară...
Aceste rânduri sunt rezultatul revoltei care m-a cuprins când, deschizând un ziar, am văzut o fetiţă de câţiva anişori care ne anunţă că, dacă viaţa noastră se numără în ani, a ei se numără în jumătăţi de oră. Şi zâmbeşte frumos dintr-o fotografie (aşa cum doar copiii ştiu s-o facă) mulţumindu-ne anticipat pentru bănuţul pe care se presupune că-l vom oferi spre a-i mai îngădui o jumătate de oră de viaţă! Pentru că în războiul cu nemiloasa şi ciudata sa boală, Maria are nevoie de 3.000 de euro pe lună iar medicamentele-arme care o pot ajuta nu sunt trecute pe lista gratuităţilor. Aşa prevede legea. Şi, cum unde-i lege nu-i tocmeală, nu putem decât să ne supunem. Şi să sperăm într-o minune.
Aşa că, îi prelungim (sau nu, după suflet şi posibilităţi) cu câteva minute viaţa micului înger nefericit, trecem peste strângerea de inimă ce o avem (fie în urma neparticipării la viaţa micuţei, fie în urma sfâşietorului mesaj de mulţumire primit ca urmare a donaţiei) şi ne vedem mai departe de ziar.
Articole la discreţie pentru că, trebuie să recunoaştem, realul e atât de palpitant! Mană cerească pentru cei ce se hrănesc din prezentarea lui (sub diverse forme).
Şi citim cu stupoare că instituţiile statului îşi aplică aprigi pumni sub centură, subminându-se reciproc.
Guvernul trage scaunul de sub şezutul parlamentarilor încălcând elementare principii ale statului de drept şi îşi arogă dreptul de veto absolut cu privire la legile votate de legislativ.
Parlamentarii îşi votează schimbarea parcului auto trecând de la „Mercedes”-uri la „BMW”-uri (sau invers?!), îşi măresc diurnele, indemnizaţiile, îşi înmulţesc deplasările peste hotare... Se dau legi în considerarea unei persoane pentru a facilita activităţi profitabile de import/export fără taxe, încasări/restituiri fabuloase de T.V.A.
Pe banii noştri se pun borduri pe străzi încă neasfaltate iar autostrăzile plătite din buzunarul contribuabilului arată sublim, însă doar pe hârtie.
Personaje ciudate îşi arogă drepturi de zei asupra unui popor debusolat.
La urma urmei, e democraţie. Cei care ne conduc sunt aleşii noştri. Iar faptul că refuzăm să ne exercităm dreptul la vot motivându-ne pasivitatea cu o lehamite faţă de cei ce ne conduc nu face decât să adâncească acest cerc vicios. Mă gândesc cu groază că, în condiţiile unui astfel de absenteism, vom putea ajunge să fim conduşi de persoane alese de o mână de oameni. De regulă, de cei interesaţi. E asta o rezolvare?
Să încerci să transformi dreptul la vot într-o obligaţie îmi pare atât de aberant încât acest aspect nu merită niciun fel de atenţie. Cum ar fi ca toţi cei astfel obligaţi, să-şi anuleze singuri votul prin aplicări „eronate” de ştampilă?
Dar putem vorbi de simţ civic şi de responsabilitate. Nu sunt de acord cu „sancţionarea clasei politice prin absenteism”. E, mai degrabă, o autosancţiune pe care ne-o aplicăm. De ce facem asta, atunci? Din comoditate? Din neştiinţă? Un calcul matematic simplu arată că cei care se lamentează pe diverse căi cu privire la rezultatul dezastruos al alegerilor ar fi putut „răsturna” acest rezultat prin prezenţa la vot.
Ce spirit de autodistrugere ne ghidează? Ce urmărim noi, ca popor? Spre ce ne îndreptăm atenţia? Şi, mai ales, când am încetat să privim în jur la cei care au nevoie de noi? Când am încetat să mai facem acel gest care ne-ar putea justifica grandiosul apelativ de „OM”? Gestul pentru ajutorarea aproapelui nostru. Cum ar fi, de exemplu, să amendăm o lege strâmbă spre a reda viaţa unui copil nevinovat care nu înţelege nimic din jocul celor mari.
Până atunci, Maria ne mulţumeşte, zâmbind, pentru fiecare jumătate de oră pe care i-o dăruim.
„Avoir une opinion c’est preferer de se tromper dans un certain sens.” – Jean Rostand
Despre educatoarea mea din perioada preşcolară îmi amintesc că îi plăceau trandafirii care colorau curtea grădiniţei, că se juca mereu cu noi ca un copil mare, că îi aducea sandwich-uri unei colege a cărei mamă pierise în mină şi că avea mai mereu ochii umezi şi zâmbetele triste. Şi că o iubeam aşa cum era, fără să punem întrebări. O iubeam pur şi simplu.
Mai ştiu că la serbările de atunci noi eram flori, ciupercuţe, primăveri, fluturi, îngeri... Niciodată „bravi urmaşi” ai „bravilor părinţi”. Şi nu cântam niciodată ode.
Au urmat primele clase, pozele „marelui om” la început de manuale, cravata de pionier tivită cu tricolor, primele jurăminte de credinţă, emoţiile momentelor în care „soarele şi pionierii îşi dădeau mâna peste ţară”, mândria de a aparţine acestui neam...
Apoi am crescut şi m-au copleşit primele revolte, primele întrebări la care cei mari nu puteau sau nu doreau să-mi răspundă, iernile fără căldură şi fără apă caldă, umilitoarele cozi pentru articole ce constituiau un minim necesar oricărei existenţe...
În sfârşit, Decembrie 1989 şi anii „de după”, cu toate speranţele de atunci, cu tone de ziare citite şi cu ochii pe ecranul televizorului care – culmea! – nu se mai oprea după două ore de emisie...
Apoi, alte dezamăgiri (istoria este ciclică, nu-i aşa?), alte frustrări, alte neputinţe. Şi promisiunea că nu mă voi mai lăsa niciodată păcălită de cei ce s-au aşezat în fruntea acestei ţări. Ca şi convingerea că pentru ei, eu nu valorez decât exact atât cât valorează buletinul de vot pe care-l introduc în urnă.
Totuşi, de câte ori îmi propun să-i sancţionez pentru înşelăciunea lor şi să nu mă prezint la vot, îmi amintesc de educatoarea mea.
Ah, să nu uit! Între timp am aflat de ce avea ochii umezi şi zâmbetele triste.
Sunt mulţi ani de-atunci. Plecaseră cu trenul la mare mai mulţi tineri. Soţul său era sufletul acelui grup ale cărui glume şi-au găsit rezonanţă şi printre ceilalţi pasageri din compartiment. Ba chiar, un alt tânăr se lua la întrecere cu soţul educatoarei: cine ştie mai multe bancuri. Politice, evident. Veselia a durat până la Bucureşti, unde trebuia schimbat trenul. Tânărul glumeţ din compartiment nu i-a permis soţului educatoarei să-şi continue drumul spre mare. L-a „redirecţionat” spre Canal...
Aşa că, mâine voi merge să votez. Între atâtea rele, voi pune ştampila pe răul cel mai mic.
Să nu mă simt vinovată dacă Istoria ne va trimite încă o dată la „Canal”...
*
Cuvintele ce se constituie în motto-ul acestui text mi-au fost inspirate de Alexandru Paleologu care le-a aşezat la începutul cărţii sale intitulată „Bunul-simţ ca paradox”.
Mă întreb câţi din cei care aşteaptă să fie votaţi mâine au citit această carte...
***********************************************************
**************************************************************
**************************************************************
**************************************************************
În spatele Castelului Huniade din centrul Timişoarei s-a organizat o tabără de sculptură.
Evenimentul se desfăşoară în perioada 27 aprilie – 11 mai 2009, zile pe parcursul cărora cinci sculptori de renume din întreaga ţară vor supune – cu ajutorul imaginaţiei şi talentului – buştenii imenşi aduşi tocmai din Bolivia. Provenienţa materialului lemnos (jungla amazoniană) dă, în plus, o notă de inedit nu doar viitoarelor sculpturi ci întregului eveniment.
Sunt şi dezbateri tematice la Muzeul de Artă dar şi degustări de vinuri în cea mai nouă vinotecă a oraşului. O seară este dedicată memoriei lui Peter Jecza, fost profesor de sculptură la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara.
Revenind la partea „din stradă” a evenimentului – organizat la iniţiativa comună a directorului Muzeului de Artă, Marcel Tolcea şi a preşedintelui Consiliului Judeţean Timiş, Constantin Ostaficiuc – oricine poate păşi peste cablurile ce racordează la curent uneltele sculptorilor. Poţi să uiţi de tine privind cum ies forme ciudate din mâinile artiştilor.
Mărturisesc că am fost şi eu „La Castel” şi am vorbit cu sculptorii care s-au dovedit a fi extrem de binevoitori şi deschişi dialogului şi m-au privit cu aceeaşi curiozitate cu care i-am privit eu, în timp ce şi-au descreţit încruntările de pe frunţile apăsate de gândurile lor artistice.
Vă împărtăşesc, mai jos, ceea ce am văzut. Aşadar...
Max Dumitraş, din Sângeorz, mi-a spus că lucrarea sa va fi vopsită parţial în albastru şi în cadrul ei va alătura lemnului, metalul:
Ilarion Voinea, din Cluj, alături de „ansamblul” său (de altfel, singura lucrare care nu este o... coloană):
Gheorghe Zărnescu din Bacău modelează acest lemn:
Vlad Aurel din Bucureşti ne propune această lucrare la care nu mai are prea mult de trudit. Mi-a dezvăluit că se numeşte „Coloana Bizantină”:
În sfârşit, timişoreanul Ştefan Călărăşanu imprimă acestui lemn motive personale:
Promit ca la finalul taberei să aşez aici poze cu sculpturile finisate.
