Mai are ţara aceasta nevoie de noi? Dar noi de ea?

Aceste rânduri sunt rezultatul revoltei care m-a cuprins când, deschizând un ziar, am văzut o fetiţă de câţiva anişori care ne anunţă că, dacă viaţa noastră se numără în ani, a ei se numără în jumătăţi de oră. Şi zâmbeşte frumos dintr-o fotografie (aşa cum doar copiii ştiu s-o facă) mulţumindu-ne anticipat pentru bănuţul pe care se presupune că-l vom oferi spre a-i mai îngădui o jumătate de oră de viaţă! Pentru că în războiul cu nemiloasa şi ciudata sa boală, Maria are nevoie de 3.000 de euro pe lună iar medicamentele-arme care o pot ajuta nu sunt trecute pe lista gratuităţilor. Aşa prevede legea. Şi, cum unde-i lege nu-i tocmeală, nu putem decât să ne supunem. Şi să sperăm într-o minune.

Aşa că, îi prelungim (sau nu, după suflet şi posibilităţi) cu câteva minute viaţa micului înger nefericit, trecem peste strângerea de inimă ce o avem (fie în urma neparticipării la viaţa micuţei, fie în urma sfâşietorului mesaj de mulţumire primit ca urmare a donaţiei) şi ne vedem mai departe de ziar.

Articole la discreţie pentru că, trebuie să recunoaştem, realul e atât de palpitant! Mană cerească pentru cei ce se hrănesc din prezentarea lui (sub diverse forme).

Şi citim cu stupoare că instituţiile statului îşi aplică aprigi pumni sub centură, subminându-se reciproc.

Guvernul trage scaunul de sub şezutul parlamentarilor încălcând elementare principii ale statului de drept şi îşi arogă dreptul de veto absolut cu privire la legile votate de legislativ.

Parlamentarii îşi votează schimbarea parcului auto trecând de la „Mercedes”-uri la „BMW”-uri (sau invers?!), îşi măresc diurnele, indemnizaţiile, îşi înmulţesc deplasările peste hotare... Se dau legi în considerarea unei persoane pentru a facilita activităţi profitabile de import/export fără taxe, încasări/restituiri fabuloase de T.V.A.

Pe banii noştri se pun borduri pe străzi încă neasfaltate iar autostrăzile plătite din buzunarul contribuabilului arată sublim, însă doar pe hârtie.

Personaje ciudate îşi arogă drepturi de zei asupra unui popor debusolat.

La urma urmei, e democraţie. Cei care ne conduc sunt aleşii noştri. Iar faptul că refuzăm să ne exercităm dreptul la vot motivându-ne pasivitatea cu o lehamite faţă de cei ce ne conduc nu face decât să adâncească acest cerc vicios. Mă gândesc cu groază că, în condiţiile unui astfel de absenteism, vom putea ajunge să fim conduşi de persoane alese de o mână de oameni. De regulă, de cei interesaţi. E asta o rezolvare?

Să încerci să transformi dreptul la vot într-o obligaţie îmi pare atât de aberant încât acest aspect nu merită niciun fel de atenţie. Cum ar fi ca toţi cei astfel obligaţi, să-şi anuleze singuri votul prin aplicări „eronate” de ştampilă?

Dar putem vorbi de simţ civic şi de responsabilitate. Nu sunt de acord cu „sancţionarea clasei politice prin absenteism”. E, mai degrabă, o autosancţiune pe care ne-o aplicăm. De ce facem asta, atunci? Din comoditate? Din neştiinţă? Un calcul matematic simplu arată că cei care se lamentează pe diverse căi cu privire la rezultatul dezastruos al alegerilor ar fi putut „răsturna” acest rezultat prin prezenţa la vot.

Ce spirit de autodistrugere ne ghidează? Ce urmărim noi, ca popor? Spre ce ne îndreptăm atenţia? Şi, mai ales, când am încetat să privim în jur la cei care au nevoie de noi? Când am încetat să mai facem acel gest care ne-ar putea justifica grandiosul apelativ de „OM”? Gestul pentru ajutorarea aproapelui nostru. Cum ar fi, de exemplu, să amendăm o lege strâmbă spre a reda viaţa unui copil nevinovat care nu înţelege nimic din jocul celor mari.

Până atunci, Maria ne mulţumeşte, zâmbind, pentru fiecare jumătate de oră pe care i-o dăruim.