Veselia dimineţii şi nostalgiile orelor din asfinţit; florile în culori sclipitoare şi întunericul ce-şi lăţeşte trupul peste ele; bucuria „în preajma vieţii care râde” şi plânsul ascuns „sub ochi de dunga viorie”; îngeri adormiţi sub umbrar ori hârjonindu-se printre ierburi. E spaţiul grădinii lui Dimitrie Anghel, un spaţiu care uneşte când se întind mâini ori care separă când ele se retrag. Un loc de care mi-am amintit în aceste zile în care (nu-i aşa?) miroase a lumină.
Prin urmare, am „intrat” în grădină. Dar mi-am ridicat privirea către cer:
Curcubeul
de Dimitrie Anghel
„Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.
Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.
Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...
Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu