Opera somnia

Mie îmi pare că Şerban Foarţă se joacă.
Se foloseşte de cuvinte aşa cum se folosesc copiii de cuburi pentru a construi castele. Le aşază unele peste altele, unele lângă altele, unele în spatele sau în faţa alora. Apoi se îndepărtează o clipă, îşi priveşte lucrarea, mulţumit. Zâmbeşte ghiduş: ei, ia să vedem cine va înţelege, cine se va face că înţelege, cine...
Oricum, nu pare a-i păsa prea mult de cei ce privesc de pe margine. Mai ales de cei care nu înţeleg. Şi experimentează mai departe:
„Un peşte negru-l înnegri
pe unul alb, – şi unul gri
veni pe lume din această
cromatică idilă castă;
iar din cei galbeni şi albaştri
ieşiră zeci de peşti galbaştri.

Estimp, un peştişor maro
trecu pe lângă unul roşu,
cu solzi ca asul de caro,
dând viaţă unuia maroşu,
care,-n răspăr cu unul roz,
ivi un alevin maroz.

De ce, din soiul alb şi galben
ne iese tot un peşte gALBen?
Şi pentru ce, din alb şi-albastru
ne-alegem cu doar peşte-ALBastru?
– Poate ne spune un matroz,
sau un galbastru,
un maroz...”
(„Acuarelă sau acuariu”)

Ca un magician uneşte cuvintele, apoi le dezleagă dându-le noi înţelesuri. Tautofonii? Holograme! Iată una:
„În ce rumori, printre flaminge,
pe apă, soarele naval!
Pe apă, soarele-n aval;
în cer, umori; printre flaminge,

acelaşi freamăt, însă, – rut
pe faţa apelor (ard, oare?);
pe faţa apelor, ardoare.
Acelaşi freamăt, în sărut!”

Sau două din cele „Şapte variaţiuni pe-o temă flu”:
I)
”Ori poate stai să-ţi vină-n palmă
de tot niznai şi superflu
în seara cu atât mai calmă
de sus: un fluture
un flu
cu arabescuri şi cu franjuri
(cum mărcile pe margini au)
să-ţi ningă faţa cu oranjuri
ori cu nestinse varuri
sau
să-ţi pună pleoapă peste pleoapă
un lunambul un cap-de-mort
să bea din lacrima ta apă
o dată
şi să cadă mort.”

II)
”E prea destul să aibi în palmă
atât: un fluture
un fulg
spre-a se porni o mult prea calmă
ninsoare caldă peste vulg
într-un foburg ivit din somnul
vr’unui fidel vr’unui adept
uimindu-se (şi ei) că Domnu-i
un domn pe-a cărui dreaptă
drept
a stat şi neted (ca un timbru
poştal) un fluture
un flu
(o coliţă un cap-de-zimbru)
de tot niznai şi superflu.”

Talent, virtuozitate, nonconformism, fantezie, ludic, formă, conţinut, joc, filozofie.
Şerban Foarţă.
Mie îmi place.

Insula de fier vechi

de Viorel Suciu

O carte frumoasă, elegantă. Foi cerate. Printre versuri, ici şi colo, fotografii realizate de autor. În general, peisaje.

Aşadar, desfătare printre cuvinte şi imagini.

Viorel Suciu ne primeşte pe insula sa, în care nu ar fi vorba de „fier vechi”, aşa cum afirmă autorul, ci de „aurifier” după cum se exprimă Şerban Foarţă.

Dacă ne hotărâm să rămânem aici o vreme, putem visa împreună cu poetul cum că „am pus la păstrare crucea de la răscruce”. În plus, simţim „vraja cum te cuprinde/ ca atunci când intri cu faţa/ într-o pânză de păianjen./ E o chestiune de timp să fii încercuit,/ apoi asediat şi, în final, învins/ chiar şi cu un zâmbet.”

Putem însoţi poetul în zborul deasupra Chinei până când soarele rămâne în urmă „iar noaptea ce se lasă/ îmi aminteşte/ că zburăm pe deasupra/ a milioane/ de vise.”

Apoi îl privim cum scrie „cu mâna întinsă/ să-mi pară că vin de departe” şi cum „într-un turn babel învăluit în fum/ potrivesc trepte/ spre zâmbetul tău.”

Dar, pentru că e toamnă şi îmi pare că îngerii s-au ascuns, zgribuliţi, într-un colţ de cer, m-am oprit la următorul poem:

„Pe ploaie cu fulgere

meşterul tencuia sub arcade;

ploua torenţial

şi îi fâlfâiau pantalonii în bătaia vântului

ca două drapele –

puteam să jur că toată scena

am mai văzut-o o dată.

Ploua cu flăcări de sudură,

iar apa curgea de pe acoperiş

în fire continue şi dese

ca mărgelele din uşa unui bar mexican.

Stropii de ploaie au umplut curtea cu stalagmite,

iar apa curgea la vale asemeni sticlei topite

în torente pe care parcă le-aş fi fotografiat.

Norii se frecau de coşurile casei,

luau jos tencuiala, varul.

Lemnarii se uitau la mine cum scriu,

de parcă poemul meu ar fi fost o sentinţă.

Un tunet stins dar prelung,

ca zgomotul a două fiare imense,

ce se freacă unul de altul,

ne vestea că stihia va trece.

În curând o să ne adunăm sculele uitate

de prin băltoace în care deja

se zbat peşti

sub un cer liber.

Împrejurul meu,

lucrurile parţial uscate

vor căpăta forme

de cruci.

Mă voi târî cu încălţări grele de noroi

prin cimitirul în care

nu vine

niciodată

toamna.”

(Potop la Babel)

Şi poemul care mi-a plăcut cel mai mult:

„Ca o rază de soare calc norii încet.

Voi relua lucruri rămase neterminate,

mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.

Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă,

mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră

şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele

vor fi trepte pentru zbor de păsări.

Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,

muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul,

şi, învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni,

mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.

Dacă mă distrează urmele pisicii de pe lucruri,

degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:

atunci, visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.

Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm

şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre

sau un râs de copil dezmierdat.

Îmi vine să râd şi îmi este bine

de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;

cum să nu găsesc o alee luminată

când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,

iar cadranul ceasului tău

îndreaptă soarele spre mine?”

(Inflexiune)

Cesare Pavese

(pentru că o altă toamnă se aşază în raft, peste atâtea alte anotimpuri)

Şi, poate, pentru că – adult fiind – Cesare Pavese a ştiut cum să-şi ia de mână copilul din el şi să îi arate lumea. Şi i-a îngăduit să vorbească ori de câte ori acesta avea ceva de spus.

Cesare Pavese foloseşte cuvintele pentru a crea imagini aşa cum pictorul îşi foloseşte culorile. Iar “tablourile” sale sunt atât de veridice încât, citindu-l, wu-tao-tse nu-ţi mai pare un mit: ştii precis că poţi intra în peisaj, că locul tău e acolo.

În plus, Pavese e atât de legat de copilărie încât firea mea melancolică găseşte în aceste imagini spaţiul de care are nevoie pentru a da frâu liber iubirii. Citind poemele ori povestirile-poeme ale lui Cesare Pavese, mă întorc în miticul de ieri. Şi atunci sufletul simte căldura pietrei dincolo de răceala ei de suprafaţă ca şi liniştea unei curgeri de apă dincolo de zbaterile undelor sale. Sau pot fi eu şi piatră şi râu, deopotrivă.

Pentru că eu mă număr printre cei care “seamănă lanul de grâu” în faţa casei de la oraş, legând astfel adultul din prezentul citadin de copilul dintr-un timp trecut dar nu şi anulat.

Să fii singur cu marea, cu un lan de porumb ori de grâu; ori singur cu o stâncă, un pom ori un ţărm de lume. Să pătrunzi în natură astfel încât să laşi natura să te pătrundă, ca într-o îmbrăţişare. Şi fără să-ţi datoreze nimic, să-ţi ofere totul. Şi tu să te contopeşti cu ea, ca într-o revărsare de preaplinuri în care legile se confundă şi timpul se şterge:

“Nu-mi datorează nimic lanul acesta, pentru ca eu să pot face altceva decât să tac şi să-l las să pătrundă în mine. Şi lanul, şi tulpinile uscate îmi foşnesc încetul cu încetul, şi mi se opresc în inimă. Între noi nu e nevoie de cuvinte. Cuvintele le-am spus cu mulţi ani în urmă.

Când, oare, nu ştiu. Şi nu ştiu nici ce a putut să-şi spună un lan de porumb şi un copil. Dar într-o zi mă oprisem, de bună seamă, – ca şi cum cu mine s-ar fi oprit timpul – şi apoi a doua zi, şi într-o altă zi, un întreg anotimp şi o întreagă viaţă, m-am oprit în faţa unui asemenea lan. (…) Că timpul s-a oprit atunci, o ştiu, pentru că şi azi, în faţa lanului, îl regăsesc neatins.

(…) Acum, după o vreme, focurile de noapte pe dealuri şi înserarea printre tulpinile graţioase ale lanului sunt un singur lucru. Te încurajează doar gândul că cel care s-a aruncat la pământ, ascunzându-se, e copilul, şi că pe tulpini atârnă ştiuleţi mari pe care ţăranii o să vină să-i culeagă mâine. Şi mâine copilul n-o să mai fie.

Lucrurile astea mi se întâmplă ori de câte ori mă opresc în faţa lanului care mă aşteaptă. E ca şi cum aş sta de vorbă cu el, deşi discuţia am avut-o cu mulţi ani în urmă şi i s-au pierdut până şi cuvintele. Mie mi-e de ajuns privirea aceea liniştită, despre care am vorbit, şi cerul gol se umple de coline şi de năluciri.” (“Lanul de porumb”)

Şi poţi vorbi cu stâncile, cu marea ori cu ţărâna:

“Ţărână roşie, ţărână neagră,

tu dinspre mare vii,

vii dinspre verdele uscat,

unde sunt cuvinte

străvechi şi trudă sângerie

şi, printer stânci, muşcate –

tu nu ştii câtă mare porţi

cu tine, câte vorbe, câtă trudă,

bogată eşti precum o amintire,

cum e câmpia cea mai arsă,

cumplită şi nespus de dulce

vorbă, străveche printr-atâta sânge

cuprins în ochi;

şi tânără precum e roada

ce-i amintire, dar şi anotimp –

suflarea ta se odihneşte

sub cerul de august,

măslinele privirii tale

îndulcesc marea;

trăieşti, renaşti trăind

fără uimire, neşovăielnică

cum e pământul, întunecată

cum e pământul, teasc

de anotimpuri şi vise

care sub raza lunii se dezvăluie

străvechi, precum erau

mâinile mamei tale,

precum oala plină de jăratec.”

(“Ţărâna şi moartea”)

Cesare Pavese ne învaţă că putem trăi în afara timpului. Că nopţile au culori pe care zorile ni le dezvăluie iar colinele ne spun poveşti care ne purifică sufletul.

“- Nu ştiaţi asta?

- Abia acum îmi amintesc că ştiam asta de când eram copil.” (“Noapte de sărbătoare”)

Trebuie doar să lăsăm copilul din noi să vorbească ori de câte ori are ceva de spus. Şi să-l credem.

primăvara din suflet

Nu trebuie să crezi prea mult în visuri. Ajunge să fii (măcar puţin!) cu capul în nori, la propriu. Şi poţi vedea, pe crengi, semnele a două anotimpuri care – în calendar cel puţin – nu se iau niciodată de mână: deşi toamnă, în oraşul meu au înflorit castanii!

Poate în sufletele lor e primăvară...

„Bunica stă la fereastră şi face cu mâna, i-a gătit lui Dumnezeu mămăligă.”

Iar îngerii au întotdeauna obraji roşii pentru că stau mult la aer curat. O lume cu părinţi, mătuşi, îngeri şi Dumnezeu. E lumea ce ni se prezintă în „De ce fierbe copilul în mămăligă”, roman–poem al Aglajei Veteranyi. O carte în care e vorba despre frică. O frică ce macină copilul care, de jos, îşi priveşte mama atârnată de păr în timpul acrobaţiilor. Pentru a uita această frică, fetiţa inventează alte poveşti, care să-i producă o frică mai mare. Cum ar fi povestea copilului care fierbe în mămăligă.
Frica este un animal ce ne ronţăie în burtă.
„Îmi imaginez cerul.
E atât de mare, încât adorm imediatca să mă liniştesc.
Când mă trezesc, ştiu că Dumnezeu e un pic mai mic decât cerul. Altfel ar trebui, când ne rugăm, să adormim întruna de frică.
Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?
Poate să se înţelegă cu străinii?
Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?”
Despre mamă:
„Mama e femeia cu păr de oţel.
Atârnă de păr de cupola circului şi jonglează cu mingi, inele şi făclii aprinse.
Când am să mă fac mai mare şi suplă trebuie şi eu să atârn de păr.
(...)
Nu am să atârn niciodată de păr, nu vreau. Îmi smulg smocuri întregi de păr de pe cap cum se smulg penele găinilor de supă.
(...)
Am fost cineva doar înainte de a mă naşte.
Înainte de a mă naşte am fost vreme de opt luni acrobată pe sârmă – stăteam în cap. Eram în burta mamei ea făcea spagat pe sârma înaltă şi eu mă uitam în jos sau mă opinteam în firul acela.
Odată însă nu a mai putut să se ridice din spagat şi eram gata-gata să cad afară.
La scurt timp după aceea am venit pe lume.”
Despre tată:
„Tata râde, el are experienţe proaste cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să coboare de acolo şi să ne ajute, spune el.
Dar de ce să coboare, dacă tot o să ne ducem noi la el mai târziu?
Oricum, bărbaţii cred mai puţin în Dumnezeu decât femeile şi copiii, din cauza concurenţei.
Tata nu vrea ca şi Dumnezeu să fie tatăl meu.”
Sora mai mare îi spune poveşti. În special povestea copilului care fierbe în mămăligă. Dar sora e, deseori, ocupată. Aşa că:
„Eu ştiu şi singură de ce copilul fierbe în mămăligă, chiar dacă sora mea nu vrea să-mi spună.
Copilul se ascunde în sacul cu mălai pentru că îi e frică. Şi pe urmă adoarme. Vine bunica şi răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Şi când copilul se trezeşte, e gata fiert.
Sau
Bunica găteşte şi-i spune copilului: Ia seama la mămăligă şi amestecă şi amestecă în ea cu lingura asta, eu mă duc să aduc lemne.
Cât lipseşte bunica, mămăliga îi spune copilului: sânt atât de singură, nu vrei să te joci cu mine?
Şi copilul se urcă în oală.
Sau
Când a murit copilul, Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.
Dumnezeu e un bucătar, locuieşte în pământ şi mănâncă morţi. Cu dinţii lui mari poate să roadă toate sicriele.
(...)
Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. Acolo există o secţie specială pentru artiştii care ştiu să zboare.
Şi Iisus Hristos e un artist.”
La şcoală:
„Când cânt, îmi dau mereu lacrimile.
Nu suport veselia.”
La masă:
„Când unuia nu-i place ceva, Frau Hitz vorbeşte mereu de copiii sărmani din Africa care mor de foame. După asta îmi dau seama că nu a fost niciodată în România, altfel nu ne-ar da mereu acelaşi exemplu. Dar nu cred nici că ar fi fost în Africa.”
*
Aglaja Veteranyi s-a născut la Bucureşti, în 1962 într-o familie de artişti de circ. După ce colindă lumea cu trupa de circ de care îşi doreşte să se desprindă, dorindu-şi o existenţă diferită de cea pe care circul i-o poate oferi, se stabileşte cu mama sa în Elveţia. Scrierile sale (îmi doresc foarte mult să citesc şi „Raftul cu ultimele suflări” pe care n-am găsit-o, încă) sunt în bună parte autobiografice: „şi fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie...”
„Să fii mort e ca şi cum ai dormi.
Dar nu-ţi aşezi corpul în pat ci în pământ.
Apoi trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decât viu.”
În februarie 2002, Aglaja Veteranyi l-a convins pe Dumnezeu...

Buna mea prietenă din vremea copilăriei,

atâta doar că acum le cânţi îngerilor...
În rest, nu s-a schimbat nimic. Timpul se rostogoleşte ca roata aceea din Parcul Copiilor. Ţi-o aminteşti? Ameţeam ajungând mereu în acelaşi loc şi nu puteam scăpa din ea cât era în mişcare.
Iar Timpul se mişcă...
Doar dacă cineva din afară te ajută s-o opreşti, cumva... să-L opreşti...
Aşa că, hai să ne mai naştem o dată! În acelaşi Lupeni negru pe care să-l colorăm cu şotroane pe asfalt şi cu zâmbete curate de la începuturi de lume.
Să urcăm din nou pe cărările munţilor, să punem apă în berea lui Dorodici şi să sperăm că nu se va răzbuna la teza de la geografie. Iar la auzul vocii tale, brazii de pe Straja să se plece...
Să ne ascundem de domnul Ungur şi să mâncăm îngheţată chiar dacă formaţia noastră corală mai are doar câteva minute şi intră pe scena concursului între şcoli. Apoi să urcăm la Cin’Sud şi să privim orăşelul întins la picioarele noastre. Să ne aşezăm pe pietrele de la Jiu şi să vorbim despre viaţă.
Despre viaţă, Tatiana!
Şi, mai ales, să fiu lângă tine şi să te ajut, cumva, cu roata aceea...

Mai are ţara aceasta nevoie de noi? Dar noi de ea?

Aceste rânduri sunt rezultatul revoltei care m-a cuprins când, deschizând un ziar, am văzut o fetiţă de câţiva anişori care ne anunţă că, dacă viaţa noastră se numără în ani, a ei se numără în jumătăţi de oră. Şi zâmbeşte frumos dintr-o fotografie (aşa cum doar copiii ştiu s-o facă) mulţumindu-ne anticipat pentru bănuţul pe care se presupune că-l vom oferi spre a-i mai îngădui o jumătate de oră de viaţă! Pentru că în războiul cu nemiloasa şi ciudata sa boală, Maria are nevoie de 3.000 de euro pe lună iar medicamentele-arme care o pot ajuta nu sunt trecute pe lista gratuităţilor. Aşa prevede legea. Şi, cum unde-i lege nu-i tocmeală, nu putem decât să ne supunem. Şi să sperăm într-o minune.

Aşa că, îi prelungim (sau nu, după suflet şi posibilităţi) cu câteva minute viaţa micului înger nefericit, trecem peste strângerea de inimă ce o avem (fie în urma neparticipării la viaţa micuţei, fie în urma sfâşietorului mesaj de mulţumire primit ca urmare a donaţiei) şi ne vedem mai departe de ziar.

Articole la discreţie pentru că, trebuie să recunoaştem, realul e atât de palpitant! Mană cerească pentru cei ce se hrănesc din prezentarea lui (sub diverse forme).

Şi citim cu stupoare că instituţiile statului îşi aplică aprigi pumni sub centură, subminându-se reciproc.

Guvernul trage scaunul de sub şezutul parlamentarilor încălcând elementare principii ale statului de drept şi îşi arogă dreptul de veto absolut cu privire la legile votate de legislativ.

Parlamentarii îşi votează schimbarea parcului auto trecând de la „Mercedes”-uri la „BMW”-uri (sau invers?!), îşi măresc diurnele, indemnizaţiile, îşi înmulţesc deplasările peste hotare... Se dau legi în considerarea unei persoane pentru a facilita activităţi profitabile de import/export fără taxe, încasări/restituiri fabuloase de T.V.A.

Pe banii noştri se pun borduri pe străzi încă neasfaltate iar autostrăzile plătite din buzunarul contribuabilului arată sublim, însă doar pe hârtie.

Personaje ciudate îşi arogă drepturi de zei asupra unui popor debusolat.

La urma urmei, e democraţie. Cei care ne conduc sunt aleşii noştri. Iar faptul că refuzăm să ne exercităm dreptul la vot motivându-ne pasivitatea cu o lehamite faţă de cei ce ne conduc nu face decât să adâncească acest cerc vicios. Mă gândesc cu groază că, în condiţiile unui astfel de absenteism, vom putea ajunge să fim conduşi de persoane alese de o mână de oameni. De regulă, de cei interesaţi. E asta o rezolvare?

Să încerci să transformi dreptul la vot într-o obligaţie îmi pare atât de aberant încât acest aspect nu merită niciun fel de atenţie. Cum ar fi ca toţi cei astfel obligaţi, să-şi anuleze singuri votul prin aplicări „eronate” de ştampilă?

Dar putem vorbi de simţ civic şi de responsabilitate. Nu sunt de acord cu „sancţionarea clasei politice prin absenteism”. E, mai degrabă, o autosancţiune pe care ne-o aplicăm. De ce facem asta, atunci? Din comoditate? Din neştiinţă? Un calcul matematic simplu arată că cei care se lamentează pe diverse căi cu privire la rezultatul dezastruos al alegerilor ar fi putut „răsturna” acest rezultat prin prezenţa la vot.

Ce spirit de autodistrugere ne ghidează? Ce urmărim noi, ca popor? Spre ce ne îndreptăm atenţia? Şi, mai ales, când am încetat să privim în jur la cei care au nevoie de noi? Când am încetat să mai facem acel gest care ne-ar putea justifica grandiosul apelativ de „OM”? Gestul pentru ajutorarea aproapelui nostru. Cum ar fi, de exemplu, să amendăm o lege strâmbă spre a reda viaţa unui copil nevinovat care nu înţelege nimic din jocul celor mari.

Până atunci, Maria ne mulţumeşte, zâmbind, pentru fiecare jumătate de oră pe care i-o dăruim.