Constantin Brâncuşi

A văzut pentru prima dată această lume la 19 februarie 1876 în Hobiţa, judeţul Gorj şi pentru ultima dată la 16 martie 1957, la Paris.
Sau mai simplu, mai frumos şi mai adevărat: „Brâncuşi s-a născut la Hobiţa şi nu va muri niciodată.” (Geo Bogza)
Pentru Constantin Brâncuşi arta însemna bucurie şi nu credea în suferinţa creatoare. Şi-a pus întreaga străduinţă la temelia sculpturii moderne al cărui promotor a fost şi nu a cerut celorlalţi nimic afară de exprimarea propriei bucurii: „Aveţi fericirea să contemplaţi. Aceasta este totul.”
Conştient că rolul artistului este acela de a revela frumuseţile lumii, era convins că materia (lemn, ori piatră, ori marmură) are un spirit iar sculptorul trebuie doar să se pună de acord cu acesta pentru ca, prin modelările sale, să destăinuie şi celorlalţi ceea ce el, artistul, văzuse de la început. Materia trebuie lăsată să-şi continue viaţa proprie, neimpunându-i nimic din afară ci descoperind esenţa acesteia.
Critica de specialitate apreciază opera brâncuşiană la 720 de lucrări (sculpturi, schiţe, desene, studii şi opere complete), necunoscându-se exact numărul acestora. Se ştie, însă, că 70% din acestea se găsesc în muzee şi colecţii particulare din Statele Unite ale Americii.
De altfel, Constantin Brâncuşi are, şi el, soarta marilor noştri artişti, anume aceea de a fi cunoscuţi şi apreciaţi mai mult dincolo de hotarele ţării acesteia! Sunt multe nedreptăţi pe care noi, românii, ni le-am făcut, „exilându-l” din locuri care i se cuveneau de drept... Voi trece, însă, peste acestea deoarece articolul nu se vrea a fi un reproş la adresa nimănui.
Ci un omagiu.
Aşa cum, în semn de omagiu, piloţii americani poartă pe reverul hainei şi pe carnetele lor de pilot imaginea reprezentând „Pasărea în văzduh” a marelui sculptor...
Sau, aşa cum o variantă (din cele douăzeci) a aceleiaşi lucrări – „Pasărea în văzduh” – a fost vândută la o licitaţie din 2005 cu suma de 25.000.000 dolari...
Sau, aşa cum, în 1965, criticul de artă James Farell spunea: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu. Acesta este românul Constantin Brâncuşi.”
Ne-a lăsat poveştile lui şi a plecat. Nu înainte, însă, de a ne dezvălui: „În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”
Am învăţat noi, oare, ceva din toate acestea?

La mulţi ani!

De ziua mea am scris două poveşti despre mine.
Într-una sunt alături de prieteni (şi o găsiţi aici), în cealaltă sunt alături de îngeri (şi am aşezat-o aici).
Cam aşa sunt eu, cea reală: uneori ating pământul cu picioarele... alteori cerul, cu fruntea...
La mulţi ani! :)

24 ianuarie

"Fii simplu, Măria Ta! Urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Fă ca legea să fie tare iar tu fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, ai să domneşti peste două milioane de oameni!"
(Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza cu ocazia alegerii ca domn al Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859)

Nu, nu pot să fiu de acord cu ceea ce s-a întâmplat pe Domeniul de la Balc... Şi nu mă interesează că se plătesc bani către stat... şi am auzit de prea multe ori, azi, că I.Ţ. i-a "dat o sută de lei noi unui copil cu picioarele amputate"! Şi nu pot să înţeleg plăcerea cu care au fost ucişi douăsutecincizeci de urşi şi căprioare... animale lipsite de apărare care, în prealabil, au fost hăituite într-un spaţiu închis...
Oricâte motivaţii şi justificări s-ar putea găsi acestor fapte, nu mă pot convinge!


are dreptul să se apere, nu-i aşa?

">

Azi a nins toată ziua. De unde atât de mult alb în fulgii care coboară dintr-un cer vânăt şi atât de apăsător încât parcă mi se sprijină pe ceafă? Aşternuţi peste mizeria oraşului, fulgii mor unul câte unul...
Oare câţi români au auzit de Nicolae Steinhardt? De cel care „pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui” era atât de îndrăgostit de „fenomenul românesc”!
Mă gândesc la fericirea lui aşa cum o descrie în Jurnal. Şi la cea de-a treia soluţie. Şi la cuvintele tatălui său: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (...) vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi.”
Şi mă întreb câţi părinţi îşi mai educă, astăzi, copiii cu această grijă pentru suflet, iar nu pentru trup...
Şi, apoi, vorbele lui: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Săvârşitu-s-a!
Butonez telecomanda televizorului. Pe un canal, un tânăr, îmbrăcat într-un tricou ce stă să-i pocnească peste muşchii bine lucraţi, ne prezintă ziarele de mâine; pe un altul, o persoană îşi cere înapoi o valiză... cu bani; pe un al treilea, o fătucă, zâmbitoare şi aproape dezgolită, ne arată harta ţării acoperită cu nori negri... Renunţ...
Afară, fulgii mari continuă să cadă... şi să moară, înecaţi în murdăria de pe pământ... în murdăria noastră...
Spre ce ne îndreptăm?

In memoriam

Era în clasa I.
În acel sătuc uitat de lume cărţile pătrundeau rar, pe atunci. Învăţătura avea la bază vorbele dascălului care, cu zâmbete îngăduitoare şi răbdare nemăsurată, deschidea în faţa copiilor lumi la care aceştia nu îndrăzniseră, până atunci, să viseze...
În aceeaşi încăpere, erau două rânduri de bănci: rândul clasei I şi rândul clasei a-III-a. În treacăt fie spus, în clădire mai exista o singură sală de clasă, unde învăţau clasele a-II-a şi a-IV-a.
Dascălul preda, în paralel, elevilor.
Îl fascina istoria neamului... iar dascălul o povestea atât de frumos celor de-a III-a, încât era atent şi toate simţurile îi vibrau în ritmul urcuşurilor şi coborâşurilor de care avusese parte neamul acesta.
Când, întrebat între ce ani a domnit Ştefan cel Mare, un elev de-a treia a dat neputincios din umeri, el - mogâldeaţa de clasa întâi - a ridicat mâna aşa cum învăţase că face un adevărat şcolar şi a răspuns la întrebarea dascălului, dintr-o suflare!
Bătrânul învăţător, educat după canoanele cazone ale acelor vremi, a considerat că palma morală dată de prichindel nu e suficientă şi l-a pus să-i dea „vlăjganului” dintr-a treia şi o palmă care să-l usture pe obraz...
Nu a stat pe gânduri. La urma urmei, strămoşii noştri muriseră pentru ţară iar „vlăjganul” nu se obosea să reţină anii de domnie...
Sigur, multe zile după aceea şi-a „salvat” victoria prin ruşinoasa fugă...
„Prichindelul” acela era cel care, peste ani, avea să-mi devină tată.
Dacă nu s-ar fi grăbit să pună stele în bradul de Crăciun al îngerilor, mâine ar fi fost ziua lui...

chiar aşa... Doamne, cum s-a dus...