Cesare Pavese

(pentru că o altă toamnă se aşază în raft, peste atâtea alte anotimpuri)

Şi, poate, pentru că – adult fiind – Cesare Pavese a ştiut cum să-şi ia de mână copilul din el şi să îi arate lumea. Şi i-a îngăduit să vorbească ori de câte ori acesta avea ceva de spus.

Cesare Pavese foloseşte cuvintele pentru a crea imagini aşa cum pictorul îşi foloseşte culorile. Iar “tablourile” sale sunt atât de veridice încât, citindu-l, wu-tao-tse nu-ţi mai pare un mit: ştii precis că poţi intra în peisaj, că locul tău e acolo.

În plus, Pavese e atât de legat de copilărie încât firea mea melancolică găseşte în aceste imagini spaţiul de care are nevoie pentru a da frâu liber iubirii. Citind poemele ori povestirile-poeme ale lui Cesare Pavese, mă întorc în miticul de ieri. Şi atunci sufletul simte căldura pietrei dincolo de răceala ei de suprafaţă ca şi liniştea unei curgeri de apă dincolo de zbaterile undelor sale. Sau pot fi eu şi piatră şi râu, deopotrivă.

Pentru că eu mă număr printre cei care “seamănă lanul de grâu” în faţa casei de la oraş, legând astfel adultul din prezentul citadin de copilul dintr-un timp trecut dar nu şi anulat.

Să fii singur cu marea, cu un lan de porumb ori de grâu; ori singur cu o stâncă, un pom ori un ţărm de lume. Să pătrunzi în natură astfel încât să laşi natura să te pătrundă, ca într-o îmbrăţişare. Şi fără să-ţi datoreze nimic, să-ţi ofere totul. Şi tu să te contopeşti cu ea, ca într-o revărsare de preaplinuri în care legile se confundă şi timpul se şterge:

“Nu-mi datorează nimic lanul acesta, pentru ca eu să pot face altceva decât să tac şi să-l las să pătrundă în mine. Şi lanul, şi tulpinile uscate îmi foşnesc încetul cu încetul, şi mi se opresc în inimă. Între noi nu e nevoie de cuvinte. Cuvintele le-am spus cu mulţi ani în urmă.

Când, oare, nu ştiu. Şi nu ştiu nici ce a putut să-şi spună un lan de porumb şi un copil. Dar într-o zi mă oprisem, de bună seamă, – ca şi cum cu mine s-ar fi oprit timpul – şi apoi a doua zi, şi într-o altă zi, un întreg anotimp şi o întreagă viaţă, m-am oprit în faţa unui asemenea lan. (…) Că timpul s-a oprit atunci, o ştiu, pentru că şi azi, în faţa lanului, îl regăsesc neatins.

(…) Acum, după o vreme, focurile de noapte pe dealuri şi înserarea printre tulpinile graţioase ale lanului sunt un singur lucru. Te încurajează doar gândul că cel care s-a aruncat la pământ, ascunzându-se, e copilul, şi că pe tulpini atârnă ştiuleţi mari pe care ţăranii o să vină să-i culeagă mâine. Şi mâine copilul n-o să mai fie.

Lucrurile astea mi se întâmplă ori de câte ori mă opresc în faţa lanului care mă aşteaptă. E ca şi cum aş sta de vorbă cu el, deşi discuţia am avut-o cu mulţi ani în urmă şi i s-au pierdut până şi cuvintele. Mie mi-e de ajuns privirea aceea liniştită, despre care am vorbit, şi cerul gol se umple de coline şi de năluciri.” (“Lanul de porumb”)

Şi poţi vorbi cu stâncile, cu marea ori cu ţărâna:

“Ţărână roşie, ţărână neagră,

tu dinspre mare vii,

vii dinspre verdele uscat,

unde sunt cuvinte

străvechi şi trudă sângerie

şi, printer stânci, muşcate –

tu nu ştii câtă mare porţi

cu tine, câte vorbe, câtă trudă,

bogată eşti precum o amintire,

cum e câmpia cea mai arsă,

cumplită şi nespus de dulce

vorbă, străveche printr-atâta sânge

cuprins în ochi;

şi tânără precum e roada

ce-i amintire, dar şi anotimp –

suflarea ta se odihneşte

sub cerul de august,

măslinele privirii tale

îndulcesc marea;

trăieşti, renaşti trăind

fără uimire, neşovăielnică

cum e pământul, întunecată

cum e pământul, teasc

de anotimpuri şi vise

care sub raza lunii se dezvăluie

străvechi, precum erau

mâinile mamei tale,

precum oala plină de jăratec.”

(“Ţărâna şi moartea”)

Cesare Pavese ne învaţă că putem trăi în afara timpului. Că nopţile au culori pe care zorile ni le dezvăluie iar colinele ne spun poveşti care ne purifică sufletul.

“- Nu ştiaţi asta?

- Abia acum îmi amintesc că ştiam asta de când eram copil.” (“Noapte de sărbătoare”)

Trebuie doar să lăsăm copilul din noi să vorbească ori de câte ori are ceva de spus. Şi să-l credem.