fulgi din iernile lui Nini

“Voi colinda cu inima mea

mergând prin zăpadă,

mâna mea în cinci colţuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;

umărul şi pieptul meu – cer.

Căldura lor secretă

luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupre secundelor, orelor

cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

şi o nenumărare de ceruri albastre.”

(Nichita Stănescu – Colindă de inimă)

 *

“Eşti atât de frumoasă, iarnă!

Câmpul întins pe spate, lângă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nicio mireasmă,

şi nicio boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!

Şi nu trece nimeni

doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gândul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

câte doi,

câte patru.”

(Nichita Stănescu – Cântec de iarnă)

“Lumina mea îngroapă-te cu mine, la primăvară poate încolţim”

("Nu-nţeleg de ce, parcă, îmi vine să plâng")

 *

“Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani

Are păduri şi râuri şi o punte

În vârstă de un million de ani

Din marele bazar cu amănunte

Plătind cu viaţa tot ce scump era

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Păcat că n-o să-ncapă-n lumea ta

Ţi l-am adus în braţe pân’ la poartă

E minunat şi piatra lui e grea

Comerţul ambulant cu munţi se poartă

Dar unde ai să-l pui, iubita mea

Ce munte colosal, un munte straniu

Cu porci mistreţi ce cântă-n coruri jir

Iar în adânc sunt straturi de uraniu

Şi-am dat pe el puţin, un chilipir

Şi m-am certat cu fel de fel de lume

Că toţi voiau să-l ia, să-l dea la nunţi

I-am înjurat de fapte şi de nume

Nu ştiu de ce toţi oamenii vor munţi

Iubita mea, găseşte marea vale

În care să-l aduc şi să-l răstorn

Şi-apoi la nunta regăsirii tale

Să cânt ca vânătorul lui din corn

Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte

Să faci cu el ce-oi ştii şi ce vei vrea

Eu mă retrag în peşteri muribunde

Căci am uitat să-ţi mai şoptesc ceva:

Am dat pe acest munte viaţa mea.”

*

Toate cuvintele sunt ale lui ADRIAN PĂUNESCU (1943 - 2010).

Eu nu am decât o lacrimă şi un gol imens. Cât un munte.

Îngerul despre îngeri. şi despre zboruri

“Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea -
somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.”

(Nichita Stănescu – Înger refuzat de păsări)

*

“Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.”

(Nichita Stănescu – Lecţia de zbor)

seara argintie în oraşul de sare. curând

aşadar de-a viul între real şi oniric, în miezul cuvintelor

în lumea lui Teodor Dună:

“într-o altă seară, curând argintie, am putea ajunge.

casa există. trebuie doar să ne lăsăm

duşi de vântul de miazănoapte.

la poartă ne va aştepta un cor de copii.

cineva le-a şters

ochii cu mâna. cântă frumos.

şi-n seara curând argintie vom intra

în casa de pe deal,

tu vei alerga prin camere,

vei ridica obloanele, vei

vedea

munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta,

vei râde,

îmi vei spune aici nu e noapte niciodată.

doar linişte peste tot.

casa va avea neapărat o livadă cu mesteceni.

vom sta aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.

va fi o casă numai şi numai a noastră.

vom creşte şi un câine. ne va păzi şi va fi negru.

în acele seri, curând argintii, vom fi doar noi,

liniştea şi casa de pe deal – doar noi,

aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele.”

(Teodor Dună – seara curând argintie)

*

“toate casele vor fi albe.

par că au stat sute de ani sub apele cele mai limpezi

şi adânci.

sunt nişte case de sare.

nu locuieşte nimeni acolo.

oraşul e făcut din linişte şi mulţi mesteceni.

are străzile foarte uşoare.

casa noastră e la fel de albă, la marginea

oraşului de sare.

e casa de pe deal, cu obloane, cu o grădină de mesteceni.

are camere mari şi calde.

uneori, câţiva cai albaştri pasc

din iarba de lângă iaz.

vânturile de aici ridică străzile oraşului de sare

şi ele plutesc ca nişte eşarfe. îmi spui

că noaptea oraşul doarme legănându-se.

trece şi un râu pe aici. nu are de ce să-ţi fie teamă.

nu e deloc un râu negru.

uneori se ridică în aer, intră pe fereastra unei case,

se roteşte de câteva ori, ajunge

în grădina noastră, rămâne puţin în iazul

dintre trandafirii sălbatici şi apoi se pierde spre văi.

dimineaţa tu speli mestecenii cu apă de ploaie.

apoi îi trezeşti şi le torni apă cu miere la rădăcini.

ridici obloanele, te aşezi lângă mine, rămânem îmbrăţişaţi,

la marginea oraşului de sare, în casa de pe deal,

mereu îmbrăţişaţi.”

(Teodor Dună – oraşul de sare)

din nou despre aripi, zboruri, îngeri

Eu cred că îngerul rilkean umple spaţii cum face, de altfel, orice alt înger. Doar că la Rainer Maria Rilke îngerii sunt, parcă, personalizaţi. Sunt îngerii lui. Şi nu e nimic de mirare ca un poet să fie proprietar de îngeri. Spaţiile umplute sunt, aşadar, cele din preajma sa, spaţii în care plutesc propriile nelinişti, temeri, rătăciri. Uneori se joacă împreună, schimbându-şi rolurile şi învăţând zboruri. Alteori îngerii îşi deschid aripile şi se îndepărtează de poet, zburând către vremea începuturilor. Poetul ne spune câte ceva despre îngerii din preajma sa. Restul e imaginaţia noastră:

“Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând.”
(Rainer Maria Rilke – Mult îngerul meu)

*

“Ei au toţi guri obosite
şi suflete senine fără margine.
Şi un dor ca un păcat
le trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;
în grădinile lui Dumnezeu tac,
ca multe, multe intervale
în puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripile
sunt deşteptătorii unui vânt:
ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarele
sale mâini de sculptor prin paginile
întunecatei cărţi a începutului.”
(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

Magda Isanos – despre îngeri, poeţi şi flori

Poate că îngerii au fost inventaţi de oameni din plictiseală mai întâi, iar mai apoi pentru a-i folosi în metaforele şi nedumeririle lor, aşa cum spunea ea. Şi poate aripile lor sunt cu adevărat „garanţia unei dispariţii rapide”.
Despre poeţi gândea în termeni îngăduitori: „oamenii aceştia şi-au făcut un ideal din a nu pricepe nimic”. Ei scriu, în timp ce „cârduri de îngeri” li se plimbă pe sub ferestre.
Ea însăşi înger şi poet, Magda Isanos şi-a folosit aripile şi a dispărut. Dar nu înainte de a scrie despre florile care îi împânzeau anotimpurile:

„Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.”
(Magda Isanos – „Macii”)

„Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!”

Veselia dimineţii şi nostalgiile orelor din asfinţit; florile în culori sclipitoare şi întunericul ce-şi lăţeşte trupul peste ele; bucuria „în preajma vieţii care râde” şi plânsul ascuns „sub ochi de dunga viorie”; îngeri adormiţi sub umbrar ori hârjonindu-se printre ierburi. E spaţiul grădinii lui Dimitrie Anghel, un spaţiu care uneşte când se întind mâini ori care separă când ele se retrag. Un loc de care mi-am amintit în aceste zile în care (nu-i aşa?) miroase a lumină.

Prin urmare, am „intrat” în grădină. Dar mi-am ridicat privirea către cer:

Curcubeul

de Dimitrie Anghel

„Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată

Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”