Opera somnia

Mie îmi pare că Şerban Foarţă se joacă.
Se foloseşte de cuvinte aşa cum se folosesc copiii de cuburi pentru a construi castele. Le aşază unele peste altele, unele lângă altele, unele în spatele sau în faţa alora. Apoi se îndepărtează o clipă, îşi priveşte lucrarea, mulţumit. Zâmbeşte ghiduş: ei, ia să vedem cine va înţelege, cine se va face că înţelege, cine...
Oricum, nu pare a-i păsa prea mult de cei ce privesc de pe margine. Mai ales de cei care nu înţeleg. Şi experimentează mai departe:
„Un peşte negru-l înnegri
pe unul alb, – şi unul gri
veni pe lume din această
cromatică idilă castă;
iar din cei galbeni şi albaştri
ieşiră zeci de peşti galbaştri.

Estimp, un peştişor maro
trecu pe lângă unul roşu,
cu solzi ca asul de caro,
dând viaţă unuia maroşu,
care,-n răspăr cu unul roz,
ivi un alevin maroz.

De ce, din soiul alb şi galben
ne iese tot un peşte gALBen?
Şi pentru ce, din alb şi-albastru
ne-alegem cu doar peşte-ALBastru?
– Poate ne spune un matroz,
sau un galbastru,
un maroz...”
(„Acuarelă sau acuariu”)

Ca un magician uneşte cuvintele, apoi le dezleagă dându-le noi înţelesuri. Tautofonii? Holograme! Iată una:
„În ce rumori, printre flaminge,
pe apă, soarele naval!
Pe apă, soarele-n aval;
în cer, umori; printre flaminge,

acelaşi freamăt, însă, – rut
pe faţa apelor (ard, oare?);
pe faţa apelor, ardoare.
Acelaşi freamăt, în sărut!”

Sau două din cele „Şapte variaţiuni pe-o temă flu”:
I)
”Ori poate stai să-ţi vină-n palmă
de tot niznai şi superflu
în seara cu atât mai calmă
de sus: un fluture
un flu
cu arabescuri şi cu franjuri
(cum mărcile pe margini au)
să-ţi ningă faţa cu oranjuri
ori cu nestinse varuri
sau
să-ţi pună pleoapă peste pleoapă
un lunambul un cap-de-mort
să bea din lacrima ta apă
o dată
şi să cadă mort.”

II)
”E prea destul să aibi în palmă
atât: un fluture
un fulg
spre-a se porni o mult prea calmă
ninsoare caldă peste vulg
într-un foburg ivit din somnul
vr’unui fidel vr’unui adept
uimindu-se (şi ei) că Domnu-i
un domn pe-a cărui dreaptă
drept
a stat şi neted (ca un timbru
poştal) un fluture
un flu
(o coliţă un cap-de-zimbru)
de tot niznai şi superflu.”

Talent, virtuozitate, nonconformism, fantezie, ludic, formă, conţinut, joc, filozofie.
Şerban Foarţă.
Mie îmi place.

Insula de fier vechi

de Viorel Suciu

O carte frumoasă, elegantă. Foi cerate. Printre versuri, ici şi colo, fotografii realizate de autor. În general, peisaje.

Aşadar, desfătare printre cuvinte şi imagini.

Viorel Suciu ne primeşte pe insula sa, în care nu ar fi vorba de „fier vechi”, aşa cum afirmă autorul, ci de „aurifier” după cum se exprimă Şerban Foarţă.

Dacă ne hotărâm să rămânem aici o vreme, putem visa împreună cu poetul cum că „am pus la păstrare crucea de la răscruce”. În plus, simţim „vraja cum te cuprinde/ ca atunci când intri cu faţa/ într-o pânză de păianjen./ E o chestiune de timp să fii încercuit,/ apoi asediat şi, în final, învins/ chiar şi cu un zâmbet.”

Putem însoţi poetul în zborul deasupra Chinei până când soarele rămâne în urmă „iar noaptea ce se lasă/ îmi aminteşte/ că zburăm pe deasupra/ a milioane/ de vise.”

Apoi îl privim cum scrie „cu mâna întinsă/ să-mi pară că vin de departe” şi cum „într-un turn babel învăluit în fum/ potrivesc trepte/ spre zâmbetul tău.”

Dar, pentru că e toamnă şi îmi pare că îngerii s-au ascuns, zgribuliţi, într-un colţ de cer, m-am oprit la următorul poem:

„Pe ploaie cu fulgere

meşterul tencuia sub arcade;

ploua torenţial

şi îi fâlfâiau pantalonii în bătaia vântului

ca două drapele –

puteam să jur că toată scena

am mai văzut-o o dată.

Ploua cu flăcări de sudură,

iar apa curgea de pe acoperiş

în fire continue şi dese

ca mărgelele din uşa unui bar mexican.

Stropii de ploaie au umplut curtea cu stalagmite,

iar apa curgea la vale asemeni sticlei topite

în torente pe care parcă le-aş fi fotografiat.

Norii se frecau de coşurile casei,

luau jos tencuiala, varul.

Lemnarii se uitau la mine cum scriu,

de parcă poemul meu ar fi fost o sentinţă.

Un tunet stins dar prelung,

ca zgomotul a două fiare imense,

ce se freacă unul de altul,

ne vestea că stihia va trece.

În curând o să ne adunăm sculele uitate

de prin băltoace în care deja

se zbat peşti

sub un cer liber.

Împrejurul meu,

lucrurile parţial uscate

vor căpăta forme

de cruci.

Mă voi târî cu încălţări grele de noroi

prin cimitirul în care

nu vine

niciodată

toamna.”

(Potop la Babel)

Şi poemul care mi-a plăcut cel mai mult:

„Ca o rază de soare calc norii încet.

Voi relua lucruri rămase neterminate,

mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.

Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă,

mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră

şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele

vor fi trepte pentru zbor de păsări.

Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,

muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul,

şi, învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni,

mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.

Dacă mă distrează urmele pisicii de pe lucruri,

degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:

atunci, visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.

Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm

şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre

sau un râs de copil dezmierdat.

Îmi vine să râd şi îmi este bine

de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;

cum să nu găsesc o alee luminată

când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,

iar cadranul ceasului tău

îndreaptă soarele spre mine?”

(Inflexiune)