Magda Isanos – despre îngeri, poeţi şi flori

Poate că îngerii au fost inventaţi de oameni din plictiseală mai întâi, iar mai apoi pentru a-i folosi în metaforele şi nedumeririle lor, aşa cum spunea ea. Şi poate aripile lor sunt cu adevărat „garanţia unei dispariţii rapide”.
Despre poeţi gândea în termeni îngăduitori: „oamenii aceştia şi-au făcut un ideal din a nu pricepe nimic”. Ei scriu, în timp ce „cârduri de îngeri” li se plimbă pe sub ferestre.
Ea însăşi înger şi poet, Magda Isanos şi-a folosit aripile şi a dispărut. Dar nu înainte de a scrie despre florile care îi împânzeau anotimpurile:

„Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.”
(Magda Isanos – „Macii”)

„Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!”

Veselia dimineţii şi nostalgiile orelor din asfinţit; florile în culori sclipitoare şi întunericul ce-şi lăţeşte trupul peste ele; bucuria „în preajma vieţii care râde” şi plânsul ascuns „sub ochi de dunga viorie”; îngeri adormiţi sub umbrar ori hârjonindu-se printre ierburi. E spaţiul grădinii lui Dimitrie Anghel, un spaţiu care uneşte când se întind mâini ori care separă când ele se retrag. Un loc de care mi-am amintit în aceste zile în care (nu-i aşa?) miroase a lumină.

Prin urmare, am „intrat” în grădină. Dar mi-am ridicat privirea către cer:

Curcubeul

de Dimitrie Anghel

„Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’ la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată

Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”