La mulţi ani!

De ziua mea am scris două poveşti despre mine.
Într-una sunt alături de prieteni (şi o găsiţi aici), în cealaltă sunt alături de îngeri (şi am aşezat-o aici).
Cam aşa sunt eu, cea reală: uneori ating pământul cu picioarele... alteori cerul, cu fruntea...
La mulţi ani! :)

24 ianuarie

"Fii simplu, Măria Ta! Urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Fă ca legea să fie tare iar tu fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, ai să domneşti peste două milioane de oameni!"
(Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza cu ocazia alegerii ca domn al Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859)

Nu, nu pot să fiu de acord cu ceea ce s-a întâmplat pe Domeniul de la Balc... Şi nu mă interesează că se plătesc bani către stat... şi am auzit de prea multe ori, azi, că I.Ţ. i-a "dat o sută de lei noi unui copil cu picioarele amputate"! Şi nu pot să înţeleg plăcerea cu care au fost ucişi douăsutecincizeci de urşi şi căprioare... animale lipsite de apărare care, în prealabil, au fost hăituite într-un spaţiu închis...
Oricâte motivaţii şi justificări s-ar putea găsi acestor fapte, nu mă pot convinge!


are dreptul să se apere, nu-i aşa?

">

Azi a nins toată ziua. De unde atât de mult alb în fulgii care coboară dintr-un cer vânăt şi atât de apăsător încât parcă mi se sprijină pe ceafă? Aşternuţi peste mizeria oraşului, fulgii mor unul câte unul...
Oare câţi români au auzit de Nicolae Steinhardt? De cel care „pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui” era atât de îndrăgostit de „fenomenul românesc”!
Mă gândesc la fericirea lui aşa cum o descrie în Jurnal. Şi la cea de-a treia soluţie. Şi la cuvintele tatălui său: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (...) vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi.”
Şi mă întreb câţi părinţi îşi mai educă, astăzi, copiii cu această grijă pentru suflet, iar nu pentru trup...
Şi, apoi, vorbele lui: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Săvârşitu-s-a!
Butonez telecomanda televizorului. Pe un canal, un tânăr, îmbrăcat într-un tricou ce stă să-i pocnească peste muşchii bine lucraţi, ne prezintă ziarele de mâine; pe un altul, o persoană îşi cere înapoi o valiză... cu bani; pe un al treilea, o fătucă, zâmbitoare şi aproape dezgolită, ne arată harta ţării acoperită cu nori negri... Renunţ...
Afară, fulgii mari continuă să cadă... şi să moară, înecaţi în murdăria de pe pământ... în murdăria noastră...
Spre ce ne îndreptăm?

In memoriam

Era în clasa I.
În acel sătuc uitat de lume cărţile pătrundeau rar, pe atunci. Învăţătura avea la bază vorbele dascălului care, cu zâmbete îngăduitoare şi răbdare nemăsurată, deschidea în faţa copiilor lumi la care aceştia nu îndrăzniseră, până atunci, să viseze...
În aceeaşi încăpere, erau două rânduri de bănci: rândul clasei I şi rândul clasei a-III-a. În treacăt fie spus, în clădire mai exista o singură sală de clasă, unde învăţau clasele a-II-a şi a-IV-a.
Dascălul preda, în paralel, elevilor.
Îl fascina istoria neamului... iar dascălul o povestea atât de frumos celor de-a III-a, încât era atent şi toate simţurile îi vibrau în ritmul urcuşurilor şi coborâşurilor de care avusese parte neamul acesta.
Când, întrebat între ce ani a domnit Ştefan cel Mare, un elev de-a treia a dat neputincios din umeri, el - mogâldeaţa de clasa întâi - a ridicat mâna aşa cum învăţase că face un adevărat şcolar şi a răspuns la întrebarea dascălului, dintr-o suflare!
Bătrânul învăţător, educat după canoanele cazone ale acelor vremi, a considerat că palma morală dată de prichindel nu e suficientă şi l-a pus să-i dea „vlăjganului” dintr-a treia şi o palmă care să-l usture pe obraz...
Nu a stat pe gânduri. La urma urmei, strămoşii noştri muriseră pentru ţară iar „vlăjganul” nu se obosea să reţină anii de domnie...
Sigur, multe zile după aceea şi-a „salvat” victoria prin ruşinoasa fugă...
„Prichindelul” acela era cel care, peste ani, avea să-mi devină tată.
Dacă nu s-ar fi grăbit să pună stele în bradul de Crăciun al îngerilor, mâine ar fi fost ziua lui...