miercuri, 23 septembrie 2009

Cesare Pavese

(pentru că o altă toamnă se aşază în raft, peste atâtea alte anotimpuri)


Şi, poate, pentru că – adult fiind – Cesare Pavese a ştiut cum să-şi ia de mână copilul din el şi să îi arate lumea. Şi i-a îngăduit să vorbească ori de câte ori acesta avea ceva de spus.

Cesare Pavese foloseşte cuvintele pentru a crea imagini aşa cum pictorul îşi foloseşte culorile. Iar “tablourile” sale sunt atât de veridice încât, citindu-l, wu-tao-tse nu-ţi mai pare un mit: ştii precis că poţi intra în peisaj, că locul tău e acolo.

În plus, Pavese e atât de legat de copilărie încât firea mea melancolică găseşte în aceste imagini spaţiul de care are nevoie pentru a da frâu liber iubirii. Citind poemele ori povestirile-poeme ale lui Cesare Pavese, mă întorc în miticul de ieri. Şi atunci sufletul simte căldura pietrei dincolo de răceala ei de suprafaţă ca şi liniştea unei curgeri de apă dincolo de zbaterile undelor sale. Sau pot fi eu şi piatră şi râu, deopotrivă.

Pentru că eu mă număr printre cei care “seamănă lanul de grâu” în faţa casei de la oraş, legând astfel adultul din prezentul citadin de copilul dintr-un timp trecut dar nu şi anulat.

Să fii singur cu marea, cu un lan de porumb ori de grâu; ori singur cu o stâncă, un pom ori un ţărm de lume. Să pătrunzi în natură astfel încât să laşi natura să te pătrundă, ca într-o îmbrăţişare. Şi fără să-ţi datoreze nimic, să-ţi ofere totul. Şi tu să te contopeşti cu ea, ca într-o revărsare de preaplinuri în care legile se confundă şi timpul se şterge:

“Nu-mi datorează nimic lanul acesta, pentru ca eu să pot face altceva decât să tac şi să-l las să pătrundă în mine. Şi lanul, şi tulpinile uscate îmi foşnesc încetul cu încetul, şi mi se opresc în inimă. Între noi nu e nevoie de cuvinte. Cuvintele le-am spus cu mulţi ani în urmă.

Când, oare, nu ştiu. Şi nu ştiu nici ce a putut să-şi spună un lan de porumb şi un copil. Dar într-o zi mă oprisem, de bună seamă, – ca şi cum cu mine s-ar fi oprit timpul – şi apoi a doua zi, şi într-o altă zi, un întreg anotimp şi o întreagă viaţă, m-am oprit în faţa unui asemenea lan. (…) Că timpul s-a oprit atunci, o ştiu, pentru că şi azi, în faţa lanului, îl regăsesc neatins.

(…) Acum, după o vreme, focurile de noapte pe dealuri şi înserarea printre tulpinile graţioase ale lanului sunt un singur lucru. Te încurajează doar gândul că cel care s-a aruncat la pământ, ascunzându-se, e copilul, şi că pe tulpini atârnă ştiuleţi mari pe care ţăranii o să vină să-i culeagă mâine. Şi mâine copilul n-o să mai fie.

Lucrurile astea mi se întâmplă ori de câte ori mă opresc în faţa lanului care mă aşteaptă. E ca şi cum aş sta de vorbă cu el, deşi discuţia am avut-o cu mulţi ani în urmă şi i s-au pierdut până şi cuvintele. Mie mi-e de ajuns privirea aceea liniştită, despre care am vorbit, şi cerul gol se umple de coline şi de năluciri.” (“Lanul de porumb”)

Şi poţi vorbi cu stâncile, cu marea ori cu ţărâna:

“Ţărână roşie, ţărână neagră,

tu dinspre mare vii,

vii dinspre verdele uscat,

unde sunt cuvinte

străvechi şi trudă sângerie

şi, printer stânci, muşcate –

tu nu ştii câtă mare porţi

cu tine, câte vorbe, câtă trudă,

bogată eşti precum o amintire,

cum e câmpia cea mai arsă,

cumplită şi nespus de dulce

vorbă, străveche printr-atâta sânge

cuprins în ochi;

şi tânără precum e roada

ce-i amintire, dar şi anotimp –

suflarea ta se odihneşte

sub cerul de august,

măslinele privirii tale

îndulcesc marea;

trăieşti, renaşti trăind

fără uimire, neşovăielnică

cum e pământul, întunecată

cum e pământul, teasc

de anotimpuri şi vise

care sub raza lunii se dezvăluie

străvechi, precum erau

mâinile mamei tale,

precum oala plină de jăratec.”

(“Ţărâna şi moartea”)

Cesare Pavese ne învaţă că putem trăi în afara timpului. Că nopţile au culori pe care zorile ni le dezvăluie iar colinele ne spun poveşti care ne purifică sufletul.

“- Nu ştiaţi asta?

- Abia acum îmi amintesc că ştiam asta de când eram copil.” (“Noapte de sărbătoare”)

Trebuie doar să lăsăm copilul din noi să vorbească ori de câte ori are ceva de spus. Şi să-l credem.

vineri, 11 septembrie 2009

primăvara din suflet


Nu trebuie să crezi prea mult în visuri. Ajunge să fii (măcar puţin!) cu capul în nori, la propriu. Şi poţi vedea, pe crengi, semnele a două anotimpuri care – în calendar cel puţin – nu se iau niciodată de mână: deşi toamnă, în oraşul meu au înflorit castanii!

Poate în sufletele lor e primăvară...



luni, 7 septembrie 2009

„Bunica stă la fereastră şi face cu mâna, i-a gătit lui Dumnezeu mămăligă.”

Iar îngerii au întotdeauna obraji roşii pentru că stau mult la aer curat. O lume cu părinţi, mătuşi, îngeri şi Dumnezeu. E lumea ce ni se prezintă în „De ce fierbe copilul în mămăligă”, roman–poem al Aglajei Veteranyi. O carte în care e vorba despre frică. O frică ce macină copilul care, de jos, îşi priveşte mama atârnată de păr în timpul acrobaţiilor. Pentru a uita această frică, fetiţa inventează alte poveşti, care să-i producă o frică mai mare. Cum ar fi povestea copilului care fierbe în mămăligă.
Frica este un animal ce ne ronţăie în burtă.
„Îmi imaginez cerul.
E atât de mare, încât adorm imediatca să mă liniştesc.
Când mă trezesc, ştiu că Dumnezeu e un pic mai mic decât cerul. Altfel ar trebui, când ne rugăm, să adormim întruna de frică.
Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?
Poate să se înţelegă cu străinii?
Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?”
Despre mamă:
„Mama e femeia cu păr de oţel.
Atârnă de păr de cupola circului şi jonglează cu mingi, inele şi făclii aprinse.
Când am să mă fac mai mare şi suplă trebuie şi eu să atârn de păr.
(...)
Nu am să atârn niciodată de păr, nu vreau. Îmi smulg smocuri întregi de păr de pe cap cum se smulg penele găinilor de supă.
(...)
Am fost cineva doar înainte de a mă naşte.
Înainte de a mă naşte am fost vreme de opt luni acrobată pe sârmă – stăteam în cap. Eram în burta mamei ea făcea spagat pe sârma înaltă şi eu mă uitam în jos sau mă opinteam în firul acela.
Odată însă nu a mai putut să se ridice din spagat şi eram gata-gata să cad afară.
La scurt timp după aceea am venit pe lume.”
Despre tată:
„Tata râde, el are experienţe proaste cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să coboare de acolo şi să ne ajute, spune el.
Dar de ce să coboare, dacă tot o să ne ducem noi la el mai târziu?
Oricum, bărbaţii cred mai puţin în Dumnezeu decât femeile şi copiii, din cauza concurenţei.
Tata nu vrea ca şi Dumnezeu să fie tatăl meu.”
Sora mai mare îi spune poveşti. În special povestea copilului care fierbe în mămăligă. Dar sora e, deseori, ocupată. Aşa că:
„Eu ştiu şi singură de ce copilul fierbe în mămăligă, chiar dacă sora mea nu vrea să-mi spună.
Copilul se ascunde în sacul cu mălai pentru că îi e frică. Şi pe urmă adoarme. Vine bunica şi răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Şi când copilul se trezeşte, e gata fiert.
Sau
Bunica găteşte şi-i spune copilului: Ia seama la mămăligă şi amestecă şi amestecă în ea cu lingura asta, eu mă duc să aduc lemne.
Cât lipseşte bunica, mămăliga îi spune copilului: sânt atât de singură, nu vrei să te joci cu mine?
Şi copilul se urcă în oală.
Sau
Când a murit copilul, Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.
Dumnezeu e un bucătar, locuieşte în pământ şi mănâncă morţi. Cu dinţii lui mari poate să roadă toate sicriele.
(...)
Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. Acolo există o secţie specială pentru artiştii care ştiu să zboare.
Şi Iisus Hristos e un artist.”
La şcoală:
„Când cânt, îmi dau mereu lacrimile.
Nu suport veselia.”
La masă:
„Când unuia nu-i place ceva, Frau Hitz vorbeşte mereu de copiii sărmani din Africa care mor de foame. După asta îmi dau seama că nu a fost niciodată în România, altfel nu ne-ar da mereu acelaşi exemplu. Dar nu cred nici că ar fi fost în Africa.”
*
Aglaja Veteranyi s-a născut la Bucureşti, în 1962 într-o familie de artişti de circ. După ce colindă lumea cu trupa de circ de care îşi doreşte să se desprindă, dorindu-şi o existenţă diferită de cea pe care circul i-o poate oferi, se stabileşte cu mama sa în Elveţia. Scrierile sale (îmi doresc foarte mult să citesc şi „Raftul cu ultimele suflări” pe care n-am găsit-o, încă) sunt în bună parte autobiografice: „şi fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie...”
„Să fii mort e ca şi cum ai dormi.
Dar nu-ţi aşezi corpul în pat ci în pământ.
Apoi trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decât viu.”
În februarie 2002, Aglaja Veteranyi l-a convins pe Dumnezeu...