Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Annabel Lee

Am citit „Misterul lui Marie Roget” – schiţe, nuvele, povestiri – de Edgar Allan Poe mai demult dar nu am apucat să scriu pe blogul meu de carte despre această lectură.

Poate o voi face, cândva. Voi vorbi atunci despre scarabeul de aur, despre pisica neagră ori despre inima povestitoare.

Acum mă voi limita să aşez aici poemul pe care mulţi îl consideră a fi „cel mai frumos poem de dragoste”. Personal, când e vorba de superlative, nu-mi place să (ab)uzez. Chiar dacă autorul este unul extrem de valoros, un „reper” în cultura mondială. Aşa cum este E. A. Poe.

Dar, iată poemul:

„De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii

Lângă mare, într-un regat

Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,

Cu numele Annabel Lee;

Ce n-avea în gând decât a-i fi dat

s-o iubesc, să mă poată iubi.

Eram un copil, copilă şi ea

Lângă mare, înt-un regat;

Dar iubirea mai mult ca iubirea era

Pentru mine şi Annabel Lee –

Chiar serafii din ceruri în zbor aripat

Ne-ar fi putut pizmui.

Şi poate de-aceea în vremi de-altădat’

Lângă mare, într-un regat

Din nouri, un vânt s-a pornit, îngheţând

Pe frumoasa mea Annabel Lee;

Şi rudele-i nobile s-au arătat

Să mi-o ia, să o ducă de-aci,

s-o închidă-n sepulcrul cel întunecat

lângă mare, într-un regat.

Îngerii n-au fost ferice nicicând

Ca noi, pizmuindu-ne vii –

Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti

Lângă mare, într-un regat)

Cvântul din noaptea cu nouri porni

Îngheţând, ucigându-mi pe Annabel Lee.

Dar iubirea mai mult ca iubire era

Pentru noi, mai mult cât ar şti

Alţii mai vârstnici şi mai învăţaţi –

Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi

Şi nici demonii jos sub a mării stihii

Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat’

De-al frumoasei Annabel Lee.

Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă

Pe frumoasa mea Annabel Lee,

Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind

Ai frumoasei Annabel Lee.

Astfel, oricât de lungă noaptea stau lângă

Draga mea – draga mea – viaţa-mi, mireasă,

În sepulcrul de lângă al mărilor grind,

În mormântul la marea vuind.”