Buna mea prietenă din vremea copilăriei,

atâta doar că acum le cânţi îngerilor...
În rest, nu s-a schimbat nimic. Timpul se rostogoleşte ca roata aceea din Parcul Copiilor. Ţi-o aminteşti? Ameţeam ajungând mereu în acelaşi loc şi nu puteam scăpa din ea cât era în mişcare.
Iar Timpul se mişcă...
Doar dacă cineva din afară te ajută s-o opreşti, cumva... să-L opreşti...
Aşa că, hai să ne mai naştem o dată! În acelaşi Lupeni negru pe care să-l colorăm cu şotroane pe asfalt şi cu zâmbete curate de la începuturi de lume.
Să urcăm din nou pe cărările munţilor, să punem apă în berea lui Dorodici şi să sperăm că nu se va răzbuna la teza de la geografie. Iar la auzul vocii tale, brazii de pe Straja să se plece...
Să ne ascundem de domnul Ungur şi să mâncăm îngheţată chiar dacă formaţia noastră corală mai are doar câteva minute şi intră pe scena concursului între şcoli. Apoi să urcăm la Cin’Sud şi să privim orăşelul întins la picioarele noastre. Să ne aşezăm pe pietrele de la Jiu şi să vorbim despre viaţă.
Despre viaţă, Tatiana!
Şi, mai ales, să fiu lângă tine şi să te ajut, cumva, cu roata aceea...