E. M. Cioran

motto:
„Aş vrea să mă îngrop în plânsurile oamenilor, să-mi fac din fiecare lacrimă un mormânt”
(Emil Cioran – „Amurgul gândurilor”)
Sau E. M. Cioran, după cum îşi scria numele în ultima parte a vieţii.
Născut la 8 aprilie 1911 în „acest blestemat, acest splendid Răşinari”, Emil Cioran avea să devină „conştiinţa nefericirii noastre” după cum se exprimă Gabriel Liiceanu.
Strada Mare din Răşinari ca şi Râul Caselor şi Coasta Boancii vor delimita paradisul terestru al celui care, „izgonit din rai” la vârsta de zece ani, va tânji după timpul acelei „alte vieţi” care se situa la începutul începuturilor.
Având „acces la verb” şi apăsat de senzaţia copleşitoare a „purtării unei poveri”, va evidenţia în scrierile sale „tristeţea, neliniştea şi nenorocul” strămoşilor şi, cu deosebire, „deliciul şi otrava melancoliei mamei”.
Scrisul utilizat ca mijloc de informare îi va părea inutil, un scris care nu îmbogăţeşte întrucât îi lipseşte conţinutul interior. Pentru Emil Cioran „scrisul are valoare şi justificare numai ca eliberare de obsesiuni, ca mijloc de a amâna o distrugere şi o prăbuşire.”
Măcinat de obsesii, se declară specialist în problema morţii încă de la vârsta de 22 de ani: „Am o senzaţie ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morţii”. Şi scrierile sale vor fi dominate de efortul făcut pentru a-şi aduce la suprafaţa conştiinţei fiecare obsesie în parte, pe care mai întâi o va analiza supunând-o procesului de „lucidizare” reuşind, apoi, s-o îndepărteze spre periferia fiinţei sale. Doar temporar, deoarece „o scăpare definitivă de obsesiuni, o eliberare totală, nu există”. Altă formă de nelinişte va ocupa locul lăsat de tirania celei dintâi.
În 1935, întors din Germania unde fusese bursier, Emil Cioran se lasă antrenat de extremismul care cuprinsese în acea perioadă Europa. Revoltat de ceea ce numea „autocondamnarea României la un destin mediocru”, consideră că prin „teroarea fecundă” pe care o stârnesc, Lenin şi Hitler fac istorie întrucât pot provoca „mistica unui efort colectiv al naţiunii”. Afirmă chiar, în 1936, că „niciun tânăr în momentul actual nu se mai poate salva prin bibliotecă”.
Mai târziu va regreta acest exces al tinereţii. Dovadă o scrisoare adresată lui Petru Comarnescu în 1947 în care afirma: „Aşa-zisele mele fervori politice de altădată îmi par a ţine de preistorie. Au fost oare aberaţii, adevăruri sau iluzii, n-aş şti să-ţi spun. Ele ţin de o epocă dispărută, pe care n-o pot nici dispreţui, nici regreta.” Va lua hotărârea să nu se mai amestece în treburile ţării. La acest aspect al vieţii lui Cioran se referă Florin Ţurcanu în cartea sa „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” când afirmă că „distanţa pe care Cioran o ia faţă de propriul trecut politic participă la ruptura cu România, împinsă până la abandonarea limbii materne”. Despărţindu-se de românitate, Cioran renunţă la problema responsabilităţii sale politice pe care o înlocuieşte cu „ruşinea intelectuală” de a fi fost sedus de o mişcare „complet nebună” precum Garda de Fier. (Emil Cioran – Caiete 1957-1972)
Hotărârea de a rupe legătura cu limba română a însemnat o rupere de trecutul său. „Fenomenul este atât de abrupt, încât echivalează cu o moarte şi cu reîncarnarea în alt trup lingvistic.” (Gabriel Liiceanu – „Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran”)
De-a lungul existenţei sale va simţi „gustul violent al nefericirii”. Izolat în mansarda din Paris de pe Rue Odeon nr. 21, căutându-l pe Dumnezeu, se va regăsi pe sine: „În Dumnezeu eşti mai singur decât într-o mansardă pariziană.”
Năpădit de senzaţia de a fi plămădit din altă substanţă decât restul lumii, Cioran îşi trăieşte singurătatea: „Între mine şi oameni se interpun mările în care m-am scufundat prin gând. Tot aşa, între mine şi Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit.”
Pentru Cioran „tristeţea este „un meşteşug” iar el vorbeşte în numele strămoşilor care se tânguie în sângele său: „eu, vorbăreţ neobosit, îmi etalez suferinţele şi, ca să le compromit, le convertesc în capricii”.
Pentru Emil Cioran „scrisul are numai o valoare terapeutică şi el trebuie să fie interesant pentru om numai în măsura în care prin el se poate salva. Dar cum majoritatea oamenilor n-au ce salva, scrisul lor n-are absolut nicio importanţă.”
Scrierile sale ajung curând să convingă Europa: „Iată-l deci pe cel ce-l aşteptam. (...) Să-l salutăm şi să-l privim mai de aproape. El va depune mărturie pentru epoca noastră.” (Maurice Nadeau într-un articolul din 1949, cu ocazia publicării primei sale cărţi scrisă în limba franceză, „Tratat de descompunere”)
În 1979, într-un text explicativ cu privire la acest „Tratat de descompunere”, Cioran va afirma: „Tratatul era o explozie. Scriindu-l, aveam impresia că mă eliberez de un sentiment de apăsare sub povara căruia n-aş fi putut s-o mai duc multă vreme; trebuia să respir, trebuia să explodez.”
Va scrie cărţi care-i vor aduce recunoaşterea atât în România cât şi în Franţa, ţara sa adoptivă, precum şi în întreaga Europă, în Statele Unite şi în Japonia: „Pe culmile disperării”, „Schimbarea la faţă a României”, „Lacrimi şi sfinţi”, „Amurgul gândurilor”, „Silogismele amărăciunii”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Exerciţii de admiraţie” sunt doar câteva dintre acestea.
La 20 iunie 1995, la Paris, Emil Cioran încetează din viaţă.
Cel care ne învăţase că „o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet” şi că poţi să trăieşti „cu atâta intensitate încât simţi cum mori din cauza vieţii” declarase: „Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!” (Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”)
Specialistul în problema morţii avea să cunoască – şi în acest domeniu – desăvârşirea.