In memoriam

Era în clasa I.
În acel sătuc uitat de lume cărţile pătrundeau rar, pe atunci. Învăţătura avea la bază vorbele dascălului care, cu zâmbete îngăduitoare şi răbdare nemăsurată, deschidea în faţa copiilor lumi la care aceştia nu îndrăzniseră, până atunci, să viseze...
În aceeaşi încăpere, erau două rânduri de bănci: rândul clasei I şi rândul clasei a-III-a. În treacăt fie spus, în clădire mai exista o singură sală de clasă, unde învăţau clasele a-II-a şi a-IV-a.
Dascălul preda, în paralel, elevilor.
Îl fascina istoria neamului... iar dascălul o povestea atât de frumos celor de-a III-a, încât era atent şi toate simţurile îi vibrau în ritmul urcuşurilor şi coborâşurilor de care avusese parte neamul acesta.
Când, întrebat între ce ani a domnit Ştefan cel Mare, un elev de-a treia a dat neputincios din umeri, el - mogâldeaţa de clasa întâi - a ridicat mâna aşa cum învăţase că face un adevărat şcolar şi a răspuns la întrebarea dascălului, dintr-o suflare!
Bătrânul învăţător, educat după canoanele cazone ale acelor vremi, a considerat că palma morală dată de prichindel nu e suficientă şi l-a pus să-i dea „vlăjganului” dintr-a treia şi o palmă care să-l usture pe obraz...
Nu a stat pe gânduri. La urma urmei, strămoşii noştri muriseră pentru ţară iar „vlăjganul” nu se obosea să reţină anii de domnie...
Sigur, multe zile după aceea şi-a „salvat” victoria prin ruşinoasa fugă...
„Prichindelul” acela era cel care, peste ani, avea să-mi devină tată.
Dacă nu s-ar fi grăbit să pună stele în bradul de Crăciun al îngerilor, mâine ar fi fost ziua lui...