Azi a nins toată ziua. De unde atât de mult alb în fulgii care coboară dintr-un cer vânăt şi atât de apăsător încât parcă mi se sprijină pe ceafă? Aşternuţi peste mizeria oraşului, fulgii mor unul câte unul...
Oare câţi români au auzit de Nicolae Steinhardt? De cel care „pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui” era atât de îndrăgostit de „fenomenul românesc”!
Mă gândesc la fericirea lui aşa cum o descrie în Jurnal. Şi la cea de-a treia soluţie. Şi la cuvintele tatălui său: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (...) vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi.”
Şi mă întreb câţi părinţi îşi mai educă, astăzi, copiii cu această grijă pentru suflet, iar nu pentru trup...
Şi, apoi, vorbele lui: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Săvârşitu-s-a!
Butonez telecomanda televizorului. Pe un canal, un tânăr, îmbrăcat într-un tricou ce stă să-i pocnească peste muşchii bine lucraţi, ne prezintă ziarele de mâine; pe un altul, o persoană îşi cere înapoi o valiză... cu bani; pe un al treilea, o fătucă, zâmbitoare şi aproape dezgolită, ne arată harta ţării acoperită cu nori negri... Renunţ...
Afară, fulgii mari continuă să cadă... şi să moară, înecaţi în murdăria de pe pământ... în murdăria noastră...
Spre ce ne îndreptăm?