Tot despre aripi...

S-a întâmplat acum câteva minute.
În încăperea bine luminată, biroul meu este aşezat lângă geam. Împart această cameră cu multe plante răsfăţate de razele soarelui de toamnă târzie. Mi-a trecut peste umărul drept un zbor ca o adiere şi s-a aşezat în ficusul din faţa mea. O vrăbiuţă. I-am zâmbit surprinsă, aşa cum zâmbesc mereu păsărilor când vin să bea apă din iazul din grădină. Am vrut s-o dojenesc. Doar că era atât de speriată! „Aici nu ai loc pentru zbor!” i-am spus în gând şi am deschis fereastra mai larg. Şi-a desfăcut aripile şi, nepricepută, s-a izbit de câteva ori de înşelătoarele termopane, în timp ce zgomotul produs de lovituri îmi pălmuia, parcă, sufletul ...
Apoi a ieşit...
Uşurată, m-am îndreptat spre geam. Pe pervaz era o coajă de pâine ce îi căzuse, probabil, din cioc...
Îmi amintesc că în luna august am găsit în grădină un uliu cu aripa frântă... pe "Aripioară-frântă"... şi că în primul meu articol de pe primul meu blog vă spuneam că pot face îngeri pe zăpadă, cu aripile desfăcute a zbor... şi că am gândit mereu că fiecare are nevoie de loc pentru aripi... şi că ele trebuie desfăcute...
Şi că...
Se tot ţin de mine aripile acestea în ultimul timp...