duminică, 15 ianuarie 2012

“geniul m-a sorbit din popor…”

“…În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut…”
Poate Dionis visa. Cartea de astrologie, semnul magic şi, gata! Timpul dispare iar el ajunge în alt veac. La fel şi spaţiul, când îşi aşază iubita sus, în lună, pe malul lacului care se deschide către o altă lume, în adânc.
Dionis, Maria, drumul de la pământ la cer, mărgeaua de la gâtul Mariei…
“Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? (…) Nu sunt aceiaşi actori deşi piesele sunt altele?”    
Şi dacă Dionis nu visa? Şi dacă dimensiunile lumii diferă, în funcţie de numărul ochilor care o privesc? Iar noi ne putem construi o lume, după bunul plac, sprijinită pe timpul şi spaţiul dinlăuntru fiecăruia?
Eu cred.
Pentru că fiecare carte e o lume. O deschizi şi intri într-un alt spaţiu, dintr-un alt timp.
Iar când ni se face dor de Eminescu răsfoim câteva pagini ale acelei lumi ce “gândea în basme şi vorbea în poezii”…

Niciun comentariu: