„Avoir une opinion c’est preferer de se tromper dans un certain sens.” – Jean Rostand
Despre educatoarea mea din perioada preşcolară îmi amintesc că îi plăceau trandafirii care colorau curtea grădiniţei, că se juca mereu cu noi ca un copil mare, că îi aducea sandwich-uri unei colege a cărei mamă pierise în mină şi că avea mai mereu ochii umezi şi zâmbetele triste. Şi că o iubeam aşa cum era, fără să punem întrebări. O iubeam pur şi simplu.
Mai ştiu că la serbările de atunci noi eram flori, ciupercuţe, primăveri, fluturi, îngeri... Niciodată „bravi urmaşi” ai „bravilor părinţi”. Şi nu cântam niciodată ode.
Au urmat primele clase, pozele „marelui om” la început de manuale, cravata de pionier tivită cu tricolor, primele jurăminte de credinţă, emoţiile momentelor în care „soarele şi pionierii îşi dădeau mâna peste ţară”, mândria de a aparţine acestui neam...
Apoi am crescut şi m-au copleşit primele revolte, primele întrebări la care cei mari nu puteau sau nu doreau să-mi răspundă, iernile fără căldură şi fără apă caldă, umilitoarele cozi pentru articole ce constituiau un minim necesar oricărei existenţe...
În sfârşit, Decembrie 1989 şi anii „de după”, cu toate speranţele de atunci, cu tone de ziare citite şi cu ochii pe ecranul televizorului care – culmea! – nu se mai oprea după două ore de emisie...
Apoi, alte dezamăgiri (istoria este ciclică, nu-i aşa?), alte frustrări, alte neputinţe. Şi promisiunea că nu mă voi mai lăsa niciodată păcălită de cei ce s-au aşezat în fruntea acestei ţări. Ca şi convingerea că pentru ei, eu nu valorez decât exact atât cât valorează buletinul de vot pe care-l introduc în urnă.
Totuşi, de câte ori îmi propun să-i sancţionez pentru înşelăciunea lor şi să nu mă prezint la vot, îmi amintesc de educatoarea mea.
Ah, să nu uit! Între timp am aflat de ce avea ochii umezi şi zâmbetele triste.
Sunt mulţi ani de-atunci. Plecaseră cu trenul la mare mai mulţi tineri. Soţul său era sufletul acelui grup ale cărui glume şi-au găsit rezonanţă şi printre ceilalţi pasageri din compartiment. Ba chiar, un alt tânăr se lua la întrecere cu soţul educatoarei: cine ştie mai multe bancuri. Politice, evident. Veselia a durat până la Bucureşti, unde trebuia schimbat trenul. Tânărul glumeţ din compartiment nu i-a permis soţului educatoarei să-şi continue drumul spre mare. L-a „redirecţionat” spre Canal...
Aşa că, mâine voi merge să votez. Între atâtea rele, voi pune ştampila pe răul cel mai mic.
Să nu mă simt vinovată dacă Istoria ne va trimite încă o dată la „Canal”...
*
Cuvintele ce se constituie în motto-ul acestui text mi-au fost inspirate de Alexandru Paleologu care le-a aşezat la începutul cărţii sale intitulată „Bunul-simţ ca paradox”.
Mă întreb câţi din cei care aşteaptă să fie votaţi mâine au citit această carte...
5 comentarii:
Cred că la tine pe blog, Beth, voi începe să semnez "găina"... Din cauza pielii pe care mi-o faci când te citesc. Sau dacă ţi se pare deplorabil nickul, să semnez "nod în gât"...
Ce mică e lumea!
Ce de cunoştinţe de-ale mele - căci personajele despre care scriem devin măcar "cunoştinţele" cititorilor noştri - au vizitat "Canalul".
Ce fericit ar fi fost tata, să fi trăit, să-i cumpăr calculator, să te citească, să ne citească, să scrie şi el!... Poveştile unui student de anul cinci, la canal.
Mergem, Beth!
Mergem să votăm răul cel mai mic, atât cât ne duce pe noi mintea.
Poate copiii tăi vor vota "binele".
Mulţumesc, Renata!
Tu mereu găseşti vorbe frumoase pentru cuvintele mele. Şi, având în vedere că tu scrii mult mai bine decât o fac eu, sunt pur şi simplu copleşită!
Îmi pare rău pentru tatăl tău.
Uneori, când mă gândesc la ce-am trăit atunci, când le povestesc copiilor, îmi pare la limita cu irealul.
Îmi vine acum în minte Nicu Steinhardt. Am fost foarte impresionată de „Jurnalul fericirii”, de puterea lui de a ierta, de seninătatea cu care a trecut peste atâtea nedreptăţi. Spunea în carte că atunci când lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi legile moralei, lumea arată aşa cum o descriu existenţialiştii: zid, greaţă şi mâini murdare ca urmare a compromisurilor şi a trădării. („Le Mur” şi „Les Mains sales” ale lui Jean-Paul Sartre) Şi adăuga: e de mirare că, deşi unii existenţialişti au fost prin închisori, totuşi, nu au găsit puterea de a trece prin ziduri. El o găsise...
Câţi oameni ar scrie un „jurnal al fericirii” în care să expună cu atâta seninătate strâmbătatea celor din jur şi nedreapta măsură ce i-a fost aplicată?
Ştim că astă biată ţară are mulţi oameni valoroşi. Dar nu se zbat să iese în evidenţă şi nu-i putem vota mâine. Au prea mult bun-simţ. „Bunul-simţ ca paradox”...
Ştii, Renata, cu privire la votul de mâine: şi eu am mari îndoieli... Totuşi, cred că e mai bine să da...
Jean Rostand a avut indiscutabil dreptate, dar mă tem că el extrapola experienţa lui academică, într-un domeniu ce are cu totul alte reguli decât ştiinţa în general, sau biologia în particular.
În ştiinţă nu poţi minţi decât între limite foarte strânse.
Odată va trebui ca teoriile tale să se confrunte cu realitatea crudă. Atunci se hotărăşte dacă mergi mai departe, sau eşti eliminat ca un impostor. În politică minciuna n-are limite.
Şi eu am crezut, ba chiar şi acum cred, că este de preferat să-i dai unui copil voie să greşească de câteva ori, doar pentru a se convinge dacă are sau nu dreptate. Poate chiar trebuie îndemnat să greşească puţin. Este modul de a învăţa prin problematizare.
Decât un copil "absolut cuminte", dar tâmpit, este mai bine să ai un copil curios, care ţi-a produs o grămadă de boacăne, datorate curiozităţii lui excesive.
Tot aşa de adevărat este că vine un moment la care trebuie să-i spui: STOP, opreştete să mai faci experimente care nu duc nicăieri.
Altfel se alege praful din toată sufrageria ta, îţi dă foc la casă pentru a experimenta, sau cine ştie... .
Iar dacă experimentele sunt doar manifestări ale unei bicisnicii duse la extrem, doar de dragul de a testa reacţiile părinţilor, stoparea lor se impune cu atât mai mult.
Inutil să amintesc că vorbele de mai sus n-au nicio legătură cu decizia mea de a merge sau nu la urne.
Îţi mulţumesc pentru comentariu, ElZap!
Am şi eu aceeaşi părere. Nici mie nu-mi plac oamenii (adulţi sau copii) care abuzează de încrederea cu care îi creditezi şi consideră că li se cuvine totul, că au doar drepturi. Prea te nesocotesc!
De asemenea, nu pot fi de acord să transformi un drept într-o obligaţie. Şi deci, obligaţie fiind, neîndeplinirea ei ar duce la sancţiuni. Ce drept ar mai fi acesta? E de bun-simţ să vezi că nu se poate pune semnul egal între un drept şi o obligaţie. Dar de la clasa noastră politică ne putem aştepta la orice. Mai puţin la bun-simţ.
Când am menţionat cuvintele lui Jean Rostand m-am referit excusiv la mine. Să mă explic:
În ultimul timp, virtualul a vuit de subiectul „alegeri europarlamentare”. Firesc, subiect fierbinte. Nu am participat nicicum la acest subiect, nici cu vreun text, nici cu vreun comentariu. Din lehamite. Din disperarea neputinţei de a schimba ceva. Din groaza că aceşti oameni care ne cer să-i votăm vor fi colegi de bancă a atâtor personalităţi din politica europeană.
Dar, în ultima zi am hotărât ca, în câteva rânduri, să-mi spun şi eu punctul de vedere cu privire la subiect. Pentru că „avoir une opinion c’est preferer...”
Sigur, poate m-am înşelat...
ElZap, comentariile tale mă bucură întotdeauna. Ca şi articolele de pe blogul tău, pe care le citesc cu multă plăcere. Mereu am ceva de învăţat.
"...colegi de bancă AI atâtor..."
Cer clemenţă pentru greşeală şi promit să nu abuzez :)
Trimiteți un comentariu