Constantin Brâncuşi

A văzut pentru prima dată această lume la 19 februarie 1876 în Hobiţa, judeţul Gorj şi pentru ultima dată la 16 martie 1957, la Paris.
Sau mai simplu, mai frumos şi mai adevărat: „Brâncuşi s-a născut la Hobiţa şi nu va muri niciodată.” (Geo Bogza)
Pentru Constantin Brâncuşi arta însemna bucurie şi nu credea în suferinţa creatoare. Şi-a pus întreaga străduinţă la temelia sculpturii moderne al cărui promotor a fost şi nu a cerut celorlalţi nimic afară de exprimarea propriei bucurii: „Aveţi fericirea să contemplaţi. Aceasta este totul.”
Conştient că rolul artistului este acela de a revela frumuseţile lumii, era convins că materia (lemn, ori piatră, ori marmură) are un spirit iar sculptorul trebuie doar să se pună de acord cu acesta pentru ca, prin modelările sale, să destăinuie şi celorlalţi ceea ce el, artistul, văzuse de la început. Materia trebuie lăsată să-şi continue viaţa proprie, neimpunându-i nimic din afară ci descoperind esenţa acesteia.
Critica de specialitate apreciază opera brâncuşiană la 720 de lucrări (sculpturi, schiţe, desene, studii şi opere complete), necunoscându-se exact numărul acestora. Se ştie, însă, că 70% din acestea se găsesc în muzee şi colecţii particulare din Statele Unite ale Americii.
De altfel, Constantin Brâncuşi are, şi el, soarta marilor noştri artişti, anume aceea de a fi cunoscuţi şi apreciaţi mai mult dincolo de hotarele ţării acesteia! Sunt multe nedreptăţi pe care noi, românii, ni le-am făcut, „exilându-l” din locuri care i se cuveneau de drept... Voi trece, însă, peste acestea deoarece articolul nu se vrea a fi un reproş la adresa nimănui.
Ci un omagiu.
Aşa cum, în semn de omagiu, piloţii americani poartă pe reverul hainei şi pe carnetele lor de pilot imaginea reprezentând „Pasărea în văzduh” a marelui sculptor...
Sau, aşa cum o variantă (din cele douăzeci) a aceleiaşi lucrări – „Pasărea în văzduh” – a fost vândută la o licitaţie din 2005 cu suma de 25.000.000 dolari...
Sau, aşa cum, în 1965, criticul de artă James Farell spunea: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu. Acesta este românul Constantin Brâncuşi.”
Ne-a lăsat poveştile lui şi a plecat. Nu înainte, însă, de a ne dezvălui: „În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”
Am învăţat noi, oare, ceva din toate acestea?