pentru că mijeşte iarna, ba chiar au căzut primii fulgi.
pentru că timpul nu mai are răbdare şi se grăbeşte, se grăbeşte, se grăbeşte.
pentru că îmi pare că am obosit şi mă opresc tot mai des pentru a privi în urmă. de data aceasta am avantajul perspectivei, asemeni pictorului care se dă câţiva paşi înapoi să-şi privească desenul. şi capul neapărat puţin înclinat: un fel de mirare… un fel de reverenţă…
pentru că în curând vine Moşu’ iar eu am o grămadă de visuri care îşi aşteaptă, cuminţi, rândul la împlinire.
pentru toate acestea şi pentru multe altele aşez aici fragmente din câteva poeme ale lui Serghei, în traducerea lui George Lesnea:
După toţi cei care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte,
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.
Ciugulind subţire, prinde amintirea,
Cea dintâi zăpadă, paşii noi din ea.
Săniile bălţii au oprit plutirea
Cârdului de raţe ce călătorea.
Din mălinul tânăr, lunecând sub geamuri,
Umbra îşi întinde braţele ei moi.
Aburind amurgul poposit pe ramuri,
Îşi fumează pipa apa din zăvoi.
Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate,
Dar din toate, vouă, nu vă cer nimic.
*
Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcumă durere
Îşi aduce-aminte de trecut.
Iarăşi sunt în locurile mele,
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.
Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de-nzăpezitul cimitir.
Toţi vom fi acolo... poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.
*
Sufletul mi-i totuşi plin de rost,
Gerul şi zapada-mi saltă ţelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost,
Râde pân' la lacrimi clopoţelul.
Am citit „Misterul lui Marie Roget” – schiţe, nuvele, povestiri – de Edgar Allan Poe mai demult dar nu am apucat să scriu pe blogul meu de carte despre această lectură.
Poate o voi face, cândva. Voi vorbi atunci despre scarabeul de aur, despre pisica neagră ori despre inima povestitoare.
Acum mă voi limita să aşez aici poemul pe care mulţi îl consideră a fi „cel mai frumos poem de dragoste”. Personal, când e vorba de superlative, nu-mi place să (ab)uzez. Chiar dacă autorul este unul extrem de valoros, un „reper” în cultura mondială. Aşa cum este E. A. Poe.
Dar, iată poemul:
„De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii
Lângă mare, într-un regat
Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,
Cu numele Annabel Lee;
Ce n-avea în gând decât a-i fi dat
s-o iubesc, să mă poată iubi.
Eram un copil, copilă şi ea
Lângă mare, înt-un regat;
Dar iubirea mai mult ca iubirea era
Pentru mine şi Annabel Lee –
Chiar serafii din ceruri în zbor aripat
Ne-ar fi putut pizmui.
Şi poate de-aceea în vremi de-altădat’
Lângă mare, într-un regat
Din nouri, un vânt s-a pornit, îngheţând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Şi rudele-i nobile s-au arătat
Să mi-o ia, să o ducă de-aci,
s-o închidă-n sepulcrul cel întunecat
lângă mare, într-un regat.
Îngerii n-au fost ferice nicicând
Ca noi, pizmuindu-ne vii –
Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti
Lângă mare, într-un regat)
Cvântul din noaptea cu nouri porni
Îngheţând, ucigându-mi pe Annabel Lee.
Dar iubirea mai mult ca iubire era
Pentru noi, mai mult cât ar şti
Alţii mai vârstnici şi mai învăţaţi –
Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi
Şi nici demonii jos sub a mării stihii
Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat’
De-al frumoasei Annabel Lee.
Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă
Pe frumoasa mea Annabel Lee,
Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind
Ai frumoasei Annabel Lee.
Astfel, oricât de lungă noaptea stau lângă
Draga mea – draga mea – viaţa-mi, mireasă,
În sepulcrul de lângă al mărilor grind,
În mormântul la marea vuind.”
de Viorel Suciu
O carte frumoasă, elegantă. Foi cerate. Printre versuri, ici şi colo, fotografii realizate de autor. În general, peisaje.
Aşadar, desfătare printre cuvinte şi imagini.
Viorel Suciu ne primeşte pe insula sa, în care nu ar fi vorba de „fier vechi”, aşa cum afirmă autorul, ci de „aurifier” după cum se exprimă Şerban Foarţă.
Dacă ne hotărâm să rămânem aici o vreme, putem visa împreună cu poetul cum că „am pus la păstrare crucea de la răscruce”. În plus, simţim „vraja cum te cuprinde/ ca atunci când intri cu faţa/ într-o pânză de păianjen./ E o chestiune de timp să fii încercuit,/ apoi asediat şi, în final, învins/ chiar şi cu un zâmbet.”
Putem însoţi poetul în zborul deasupra Chinei până când soarele rămâne în urmă „iar noaptea ce se lasă/ îmi aminteşte/ că zburăm pe deasupra/ a milioane/ de vise.”
Apoi îl privim cum scrie „cu mâna întinsă/ să-mi pară că vin de departe” şi cum „într-un turn babel învăluit în fum/ potrivesc trepte/ spre zâmbetul tău.”
Dar, pentru că e toamnă şi îmi pare că îngerii s-au ascuns, zgribuliţi, într-un colţ de cer, m-am oprit la următorul poem:
„Pe ploaie cu fulgere
meşterul tencuia sub arcade;
ploua torenţial
şi îi fâlfâiau pantalonii în bătaia vântului
ca două drapele –
puteam să jur că toată scena
am mai văzut-o o dată.
Ploua cu flăcări de sudură,
iar apa curgea de pe acoperiş
în fire continue şi dese
ca mărgelele din uşa unui bar mexican.
Stropii de ploaie au umplut curtea cu stalagmite,
iar apa curgea la vale asemeni sticlei topite
în torente pe care parcă le-aş fi fotografiat.
Norii se frecau de coşurile casei,
luau jos tencuiala, varul.
Lemnarii se uitau la mine cum scriu,
de parcă poemul meu ar fi fost o sentinţă.
Un tunet stins dar prelung,
ca zgomotul a două fiare imense,
ce se freacă unul de altul,
ne vestea că stihia va trece.
În curând o să ne adunăm sculele uitate
de prin băltoace în care deja
se zbat peşti
sub un cer liber.
Împrejurul meu,
lucrurile parţial uscate
vor căpăta forme
de cruci.
Mă voi târî cu încălţări grele de noroi
prin cimitirul în care
nu vine
niciodată
toamna.”
(Potop la Babel)
Şi poemul care mi-a plăcut cel mai mult:
„Ca o rază de soare calc norii încet.
Voi relua lucruri rămase neterminate,
mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.
Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă,
mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră
şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele
vor fi trepte pentru zbor de păsări.
Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,
muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul,
şi, învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni,
mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.
Dacă mă distrează urmele pisicii de pe lucruri,
degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:
atunci, visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.
Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm
şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre
sau un râs de copil dezmierdat.
Îmi vine să râd şi îmi este bine
de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;
cum să nu găsesc o alee luminată
când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,
iar cadranul ceasului tău
îndreaptă soarele spre mine?”
(Inflexiune)
