Asta pentru că – poate – fiecare este, în felul lui, un „Toma necredinciosul” care vrea să vină la această „părtăşie”... spre a se vindeca de necredinţă asemeni aceluia care – vindecat – a putut rosti „Domnul meu” pentru prima dată... Pentru că (sunt sigur că ştiţi, domnule!) „Quasimodo” înseamnă „Duminica Tomii” iar „Duminica Tomii” înseamnă „ziua întâlnirii”... Iar eu sunt convins că atât creatorul cât şi cei cărora le este destinată creaţia aşteaptă această zi a întâlnirii... fie ea şi (doar) virtuală…
("Domnule "âme", nu pricep mai nimic din ce-mi spui. Te mai aştept şi pe dumneata sugerându-ţi să fii cât mai "laic" (mirean de-a binelea, dacă se poate) în intervenţiile dumitale viitoare!")
Explicaţia ar fi următoarea:Victor Hugo a hotărât ca Claude Frollo să găsească acel copil la Biserica Notre-Dame într-o frumoasă dimineaţă de duminică. Şi nu orice duminică, ci Duminica Tomii. Această sărbătoare religioasă este numită de către francezi „Quasimodo”. O spune şi autorul (traducătorul) şi „Dictionarul francez-român” editura Teora (60.000 cuvinte) ed. 2001 la pagina 439.
De aceea micuţa creatură a fost botezată ca atare, pentru a marca ziua respectivă.
Oricât de „laic” aş fi eu, nu pot să explic o sărbătoare religioasă altfel decât folosindu-mă de termeni... religioşi. Pentru că asta înseamnă Quasimodo: Duminica Tomii. Iar Duminica Tomii nu este decât duminica în care Toma Necredinciosul s-a izbăvit de necredintă, pipăind rănile creatorului său. Este ziua întâlnirii dintre creator şi cel căruia îi este destinată creaţia.
Tema era vastă şi frumoasă... dacă ar fi fost înţeleasă. Păcat!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Domnule, citesc ce ai scris dumneata aici, citesc apoi - din nou - ceea ce am scris eu şi, cu riscul de a-ţi deveni antipatic, mărturisesc resemnat că iar nu văd nicio legătură între simbolistica mistică din romanul lui Hugo (pe care mi-o decriptezi argumentat) şi reproşul meu (quasi-liric) îndreptat către cei care, luând contact cu mine, nu se pot opri doar la ceea ce cred eu că este important de văzut la mine şi îşi doresc, împotriva voinţei mele, să îmi exploreze cealaltă bucată de trăire, cea domestică, cea comună.
Dumneata ai amestecat planurile fiindcă ai crezut că pseudonimul pe care mi l-am ales are plenară legătură cu romanul lui Hugo. În realitate, eu am ales acest pseudonim fără să pun atât de mare preţ pe povestea de la Notre Dame, foarte interesat fiind, însă, de conotaţia cuvintelor (latine) care intră în componenţa lui: quasi=aproape; modo= în curând.
Îmi pare rău că voi spune asta, dar, oricât de frumos şi de generos va fi fiind subiectul comentariului dumitale, el nu are legătură cu ceea ce am vrut eu să transmit scriind acel blog.
Lăsând la o parte această ‘neînţelegere’, nu mă pot abţine să nu te felicit pentru bucata de suflet pe care ai lăsat-o în pagina Forumului Revistei la care, cu drag, trudesc şi eu. Te felicit şi îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut părtaş la trăirile dumitale şi pentru că, povestind, mi-ai evocat amintiri dragi şi prieteni a căror lipsă mă face să lăcrimez… uneori!
Sper să nu te stânjenească agresiva mea sinceritate şi te invit să mai treci prin ‘ogrăzile mele virtuale’… chiar dacă nu vei reuşi să fii ‘mirean de-a binelea’. În fond, sunt prea puţini oameni pe care să nu-i refuze cuvintele, pentru ca eu să-mi pot permite să ignor pe unul care a reuşit să se facă iubit de ele…
Cu stimă.
Domule Quasimodo, trebuie să recunosc că mă surprinde prezenţa dumneavoastră aici. Aveam senzaţia că reuşisem să mă pierd prin „hăţişurile internetului”. Se pare că nu mă pricep (nici) la asta prea bine...
Luând, însă, situaţia ca atare (o fi „de bine”, o fi „de rău”?) aş mai face o precizare cu privire la pseudonimul dumneavoastră. Sunt absolut convins că şi francezii au cunoscut conotaţia latină a cuvintelor care compun cuvântul „Quasimodo” şi tocmai de aceea au ales să numească această sărbătoare creştină astfel, pentru că e vorba de apropierea dintre creator şi cel căruia această creaţie îi este destinată („curând” „aproape”). Continuând să susţineţi contrariul împotriva oricărei evidenţe mi se pare cel puţin deplasat.
Oricum, nu m-am făcut înţeles prea bine (deseori mi se întâmplă!) dacă v-am făcut să credeţi că sunt de părere că trebuie să vă „dezvăluiţi” în faţa celor ce-şi doresc să „vadă” mai mult decât oferiţi. Dimpotrivă. Arta nu este circ (urăsc circul în primul rând pentru că animalele îşi pierd măreţia şi sunt umilite inutil şi mai apoi pentru că ştiu că, sub mască, clownul are mai mereu lacrimi...) iar cine vrea să se expună se face, de regulă, „vedetă” de televiziune. Eu am vrut doar să spun că nu toţi cei ce vor mai mult sunt de rea-credinţă... Toma Necredinciosul nu a fost... iar Isus nu s-a supărat prea tare când s-a lăsat pipăit...
Bine, chiar nu am prea multe cunoştinţe despre religie, chiar sunt „aproape mirean” dar aşa am simţit eu atunci când am scris comentariul...
Şi pentru că a venit vorba de simţămite: mulţumesc pentru frumoasele cuvinte referitoare la textul meu. Îmi amintesc de o profesoară de limba română care, atunci când se citea în clasă o compunere ce îi plăcea, spunea despre acea compunere că este bună doar pentru că "în ţara orbilor, chiorul e împărat". Aşa şi textul meu... depinde unde îl aşezăm... Oricum, eu sunt, tot, doar trăiri... şi nu voi putea spune-scrie niciodată altceva decât ceea ce simt... O fi „de bine”... o fi „de rău”...
Cu respect.
Trimiteți un comentariu